Quo vadis?

Eu cred ca avem doua copilarii : una reala si una construita. Cea de-a doua, alimentata de povestirile bunicilor si ale parintilor, de poze devine alta, aprope inventata, toate povestile acoperind-o, transformand-o, transfigurand-o.
Parintele Luca face parte din copilaria mea reala, profunda. Nu-mi amintesc cind l-am cunoscut. Stiu doar ca bunica mea era foarte credincioasa fara sa fie bigota sau habotnica. M-a luat cu ea la biserica fara sa ma oblige vreodata insa sa merg. Imi amintesc cum in fiecare seara se ruga in genunchi pentru noi cei dragi dar si pentru dusmani. Am intrebat-o: “Maia, cum poti tu sa te rogi pentru dusmani? Ei sunt rai” . Ea mi-a raspuns cu intelepciunea ei adinca si pragmatica in acelasi timp: “daca Dumnezeu le lumineaza mintea o sa fie mai bine pentru toti.”
Prima mea amintire cu parintele Luca este extrem de puternica. Maia m-a intrebat daca vreau sa ma impartasesc. Habar n-aveam ce inseamna dar mi s-a parut foarte interesant si important. Am zis ca da si ea mi-a zis ca trebuie sa postesc adica sa nu « maninc de dulce » . A doua zi la prinz cind mi-a dat cartofi prajiti i-am zis: “da’ pulpa de pui nu-mi dai?" Ea a zimbit si m-a intrebat :pai n-ai zis ca postesti? I-am zis : "ba da , postesc nu am mincat dulceata cind mi-a dat tanti Eugenia si nici de zahar nu ma ating." Nu mincam de dulce si, dupa parerea mea, faceam un sacrificiu deosebit.. Maia a ris si mi-a prajit o pulpa de pui. 3 zile am “postit” in felul meu caracteristic si nu am mincat dulce, asa cum am inteles eu sa ma pregatesc pentru marele eveniment: impartasania.
Ziua cea mare a venit. Maia a rugat o vecina, cred ca era o adolescenta de 16 ani, care mergea la impartasit sa ma ia si pe mine cu ea. Fata s-a conformat si am plecat spre biserica. Pe drum ne-am intilnit cu o doamna curioasa care a intrebat unde mergem. « La impartasit » , am zis eu mindra. « A cui e asta mica » ?. "A Doamnei B.", a zis pustoaica. “Si citi ani are” ? 10 a spus fata, care habar n-avea si nici nu o interesa. Eu aveam doar 6 ani dar creierul mi-a facut conexiunile de rigoare: mhhh, pentru impartasanie trebuie sa ai zece ani... alfel nu ai voie.
Am ajuns la biserica si parintele mi se parea foarte inalt si impunator cu vestmintele preotesti pe care lumina discreta din biserica din Calimanesti nastea stelute complicate si aiuritoare. Eram foarte emotionata. M-a intrebat parintele cum ma cheama, i-am spus si apoi mi-a pus fatidica intrebare: Citi ani ai? 10 , am raspuns . Citi ??? a repetat el cu un zimbet. Am ridicat nasul spre el, l-am privit in ochii albastri si cu toata gura stirba -fenomen normal la 6 ani-, i-am spus tare: ZECE. Sigur? DA! Inima imi batea infiorator de tare si imi dadeam seama ca nu e bine ce fac, dar dorinta de necunoscuta impartasanie era mult mai puternica. Parintele Luca m-a privit in ochi si mi-a zis : “Daca ai zece ani ai face bine sa mai stai afara in ploaie sa mai cresti.” Afara ploua si aveam zulufii uzi. Au trecut 30 de ani aproape de atunci si nu am uitat.
M-a mai intrebat el cite ceva si m-a impartasit ceea ce mi-a creat o stare de bucrie imensa si vinovata. Mi-a placut mult parintele asa ca am devenit nelipsita in vacante de la toate slujbele de la biserica. Cinta minunat, avea o voce calda de bariton si pronunta clar cuvintele. Si astazi stiu slujba pe dinafara. Stiu cind alt preot sare un cuvint. Cinta pe nas si lumea spunea ca slujise la Patriarhie dar ca trebuise sa plece « pour une affaire des femmes ». Lumea birfea mult in Calimanesti... Nimeni insa nu a spus vreodata ca parintele nu slujeste minunat.
Deja ma cunostea dupa prima vacanta de vara in care am mers la slujba regulat si cred ca ii eram simpatica. Cind ma miruia se uita la mine si imi spunea :”sfiiinta Ioana” (al doilea meu nume pe care i-l spusese Maia) Ma uitam in ochii lui si spuneam tifnoasa: pe mine nu ma cheama Ioana!!! Ba da, spunea el pentru ca vedea ca ma enerveaza. Ba nu spuneam eu, nimeni nu imi spune asa! Era coada la miruit si Maia ma tragea de mina sa plecan. Iar eu insistam : pe mine ma cheama.....El zimbea. Si data viitoare din nou: “Sfiiinta Ioana”...
Pe la noua ani am planuit impreuna cu doua prietene o aventura extraordinara. Sa mergem sa urcam muntele care se vedea in zare. De fapt nu era muntele Cozia (acela era in alta directie) ci un deal. Lumea se ducea de 23 August pe stadion unde faceau un fel de picnic. Le-am spus bunicilor ca mergem si noi acolo (era la10 minute). Bineinteles ca nici de gind nu aveam sa mergem acolo. In primul rind pentru ca atunci cind construisera hidrocentrala demolasera casa bunicilor mei unde imi petrecusem toate vacantele pina la 5 ani. Exact pe locul casei noastre, pe malul Oltului construisera stadionul. Il uram.
Am luat un rucsac cu o patura si am plecat. Am mers si am mers ...acum stiu vreo 5 kilometri...si “muntele” tot departe era. Asa ca vazind noi o livada de mere, hop la cules. Pe linga mere mai era si porumb: hai sa culegem ca sa mincam acasa porumb fiert a propus una dintre noi....(porumb fiert la sfirsitul lui august...;-))). Si cum culegeam noi asa ne-am gindit : mai, noi furam daca ne prinde cineva si ne duce la inchisoare? Solutia gasita a fost simpla :sa ne rugam!
Si unde nu am inceput toate trei: Doamne Iisuse Christoase, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu ...apara-ne, te rugam sa nu ne prinda...
Dumnezeu ne-a “pedepsit” in felul lui caracteristic: umplusem rucsacul pina la refuz cu mere si porumb. L-am carat pe rind toate 3 (numaram stilpii de electicitate , fiecare 10 stilpi) pe o caldura sufocanta iar acasa a trebuit asa spunem si adevarul despre “expeditie” dat fiind ca nu cresteau nici meri nici porumbi pe stadion. Porumbul a fost aruncat spre disperarea noastra care il transportaseram in chinuri.
Maia mi-a zis sa mergem sa-i spunem parintelui Luca ce am facut asa ca am mers la casa parohiala, l-am gasit in curte si i-am povestit. Parintele nu a putut sa nu rida la imaginea celor 3 furind si rugindu-se la Dumnezeu sa le ajute. Tin minte ca m-a intrebat daca era un lan mare. I-am zis ca da si mai tirziu mi-am dat seama ca voia sa stie daca am furat de la tarani din curte sau din proprietatea statului ceea ce Dumnezeu ar fi iertat mai usor tinind cont ca si statul il furase la rindul lui de la tarani.;-)). Ne-a zis el ca nu e bine sa furi si apoi a glumit cu noi si ne-a adaugat ca am fost destul pedepsite cu caratul...ingaduitor parintele cu pacatoasele.;-))
Adesea mergeam la poarta sau la gardul casei parohiale si mereu statea de vorba cu noi (noi = eu si prietena mea Isabela de care eram nedespartita): glumea mult si rideam de fiecare data. Tin minte o multime de lucruri pe care le spunea si as putea scrie la nesfirsit. Aveam un sentiment bun intotdeauna dupa ce vorbeam cu el si abia asteptam slujba in care se metamorfoza: as fi stat sa il ascult ore intregi.
Calimanestiul a fost o forma de paradis, a fost locul unde mi-am petrecut toate vacantele ( o parte mare din ele) unde am avut cei mai multi prieteni unde am descoperit ca iubesc padurea si vintul unde imi aminteam cum curgea Oltul liber in zavoi inainte sa-l ingradeasca ei in beton. Este un loc in care atunci cind ma duc imi dau seama ca ii apartin prin ceva ce nu pot sa definesc.
In 1988 bunica avea 88 de ani si nu mai putea sa stea singura acolo. Matusa a hotarit sa vinda tot si sa o ia pe Maia la Bucuresti. Ceva a murit in Maia in Tata si in mine. Am plins mult, foarte mult. Nu am putut sa inteleg. Nu am putut sa iert. Nu pot sa scriu despre Calimanesti. Inca doi ani am mers acolo in vacante si am stat la prieteni la etajul 3. Nu mai era totusi acelasi lucru. In apartamentul unde statusem noi, la etajul 2 locuia o doamna oarba pe care nu o cunosteam. Mereu greseam usa.
De-a lungul anilor am mai trecut pe la Calimanesti si mereu am mers la parintele Luca. Vorbeam de una de alta. Ma intreba de Maia. I-am spus cind a murit. I-am spus cand l-am adus pe Tata la cimitirul din Jiblea unde e ingropat si bunicul si unde isi dorea sa se odihneasca.
Facea parte din trecutul meu afectiv. Ultima data am fost acum 4 ani in luna mai. Am batut la usa si a raspuns sotia lui. A fost prima data cind nu am dat de el. L-a chemat :era in halat si papuci si era slab. Avea ceva trist in ochi. Mi-a spus ca a fost in spital mult timp dar ca acum e mai bine. L-am intrebat de copii. I-am spus cite ceva despre mine. Si i-am promis ca data viitoare vin din nou sa-l vad. Am avut un sentiment rau.
Mereu rideam cind ma intilneam cu el...
De fapt n-am stiu ca au trecut 4 ani anul acesta cind in drum spre iesirea din tara am oprit linga biserica. Am intrebat o doamna:ce face parintele Luca. S-a uitat la mine ciudat si mi-a spus; aaa a murit de mult. Cum adica de mult am spus eu? De cel putin 3 ani mi-a zis ea.
Parintele Luca s-a nascut la 1 august 1936 si murit la 19 august 2003. La 3 luni dupa ce l-am vazut. A slujit in aceeasi biserica din 1975. A construit in curtea ei un monument in amintirea eroilor revolutiei din decembrie pe care ii pomenea si cind iesea cu Sfintele Daruri.
Acum biserica are 3 preoti. Orasul trebuie sa fie foarte mindru. Am incercat sa stau la slujba dar imi este imposibil deocamdata. E o biserica extrem de frumoasa. Un cor foarte bun de care se ocupa parintele. Daca treceti prin Calimanesti opriti-va si intrati. Apoi, in curte, va rog aprindeti o luminare la mormintul omului si preotului Luca Dumitrache.