Despre planete si stele

Mi s-a spus ca, fiind copil, bunicul ma plimba seara si imi spunea: Uite, tataie, stelele! Imi vorbea indelung despre ele iar eu fiind la virsta la care vocabularul nu este foarte dezvoltat nu pricepeam prea multe dar ascultam cu atentie si nu plingeam niciodata in timpul plimbarilor cu el. Bunicul a murit, prea devreme, si nimeni nu m-a mai initiat in misterul stelelor. Am si acum o curiozitate fata de ele, dar probabil nu o pasiune din moment ce nu am gasit niciodata timpul sa ma interesez indeaproape.

Zilele trecute priveam luna si vedeam un fel de relief, de forme pe suprafata ei luminoasa. Mi-am amintit de un coleg de serviciu care a devenit astronaut la NASA. Intii antrenor de astronauti ( cu o traducere aproximativa) si apoi a fost selectionat sa zboare in spatiu. Rick va merge pe Luna curind mi-am imaginat ca pentru o clipa ne vom privi reciproc fara sa ne vedem si fara sa stim.

Si mi-am imaginat mai ales, cu instrumentele limitate ale imaginatiei mele, cit de minunat trebuie sa fie sa iti privesti planeta proprie, Terra, Pamintul, asa albastra cum se spune ca este din spatiu...

Hm!

Asadar compotul e o supa de fructe.

Iluzionisme

Ieri am revazut un fragment dintr-un film al carui nume nu-l stiu. Anthony Hopkins este un antropolog care a trait printre gorile timp de doi ani, a ucis niste oameni si acum este inchis intr-o inchisoare de maxima securitate. Un june pshihiatru ambitios ii face evaluarea psihologica. OK. Neimportant.
La un moment dat antropologul il imobilizeaza pe doctor ii pune si niste banda adeziva pe gura si il intreaba ce i-a luat. Controlul , e primul raspuns. ( fals...doctorul neavind de fapt nici macar o data controlul). Libertatea, e al doilea la fel de fals. Iluziile e al treilea si cel corect.
Si brusc m-am gindit la ce ar fi viata noastra fara iluzii? Chiar si a celui mai realist exemplar uman? ;-)) Bineinteles ca raspunsul la o astfel de intrebare nu poate fi unul spontan( sau poate ca da) , eu inca ma mai gindesc.

Bineinteles ca, intre timp, in cap imi zdrangane inceputul unui refren a carui continuare as vrea sa o aflu...
"Unde e iluzile mele/ Care le-am avut? "

Exercitiu de logica

Saptamina trecuta am vazut un fel de gluma la TV cu niste rednecsi de prin State care voiau sa telefoneze la 911. Si unul intreaba : Pai care-i numarul de la 911? Suna el la informatii, tipa la rindul ei cauta numarul, il dicteaza rar, de vreo 2 ori ca el n-avea pix sa-l noteze, etc...Stiti genul...da' chiar mi-a venit sa rid in ciuda faptului ca am considerat tusa prea groasa...
De curind la Brasov cautam Piata Enescu fiindca acolo parea sa se afle un restaurant teoretic frantuzesc. Si intreb doua demoazele ce pareau localnice si bavardau placid in fata unui magazin: Nu va suparati, stiti cumva unde este Piata Enescu? Raspunsul a venit semi spontan de la una dintre ele: Pai...(pauza de gindire) n-o fi Piata Sfatului? Si tot ea raspunde sub privirea mea perplexa: Mh, nu...ca aia se numeste Piata Sfatului. I-am spus: Si eu cred la fel, multumesc...
Si astfel ii raspund lui M. care crede ca modelul nostru de dezvoltare este cel american.( stiu -stiu you didn't mean this but still...)

Oare

Vi se intimpla vreodata in timpul somnului sa dormiti pe o mina si ea sa va amorteasca de tot? Mie da. E interesant cum oamenii carora li s-a amputat un picior sa aiba impresia ca membrul este inca acolo; in cazul asta mie mi se pare ca mina nu mai exista. Este fundamental inerta. Si am acea prise de conscience" a amputarii reale,a lipsei, a absentei, chiar a ceea ce mi-a fost mereu greu sa inteleg: Multimea Vida.
Ma cuprinde o forma de spaima si imi ridic mina cu cealalta ca sa o frec si sa fac singele sa circule din nou; e grea, calduta si straina ca si porumbelul mort pe care l-am adunat de pe jos sperind sa il fac sa zboare din nou. (Cind am realizat ca e mort i-am facut o inmormintare adevarata impreuna cu trei prietene, ba chiar i-am vizitat mormintul care avea si cruce pentru un timp.)
Membrul amortit ma face intotdeauna sa ma gindesc la mama unui prieten din copilarie care avusese un grav accident vascular cerebral; iesea in fiecare zi afara schiopatind si isi purta mina inauntrul unei curele strinse in jurul mijlocului ca pe un obiect trist si nefolositor. Mergeam la ea si ii vorbeam chiar daca se exprima greu pentru ca pareza ii cuprinsese toata partea stinga.(so accident e dreapta) La inceput ii frecam mina sperind ca singele va incepe sa circule si ea va putea sa o miste macar putin. Era trista mereu si ochii ii erau la fel de goi ca si ai porumbelului. Dupa un timp nu a mai iesit din casa; la inceput am intrebat despre ea apoi am uitat asa cum fac copiii.
Oare e posibil sa ne amorteasca inima sau constiinta si noi sa avem impresia ca ele sunt inca acolo desi, in fond, au fost infulecate de vreun vid ?

Eadem, sed aliter

Am avut de curind o zi in care trebuia sa privesc niste oameni care dadeau un test sau un examen.
In timp ce ma plimbam printre ei, gindurile colindau ametite prin cotloane si deodata mi-a venit in minte un citat: "istoria e scrisa de invingatori". In sfirsit...nu inteleg de ce ma gindeam eu la istorie...
De acolo am continuat: dar istoria noastra personala, anonima? Da, ce-i cu ea? Oare avem timp sau dispozitie sa ne gandim la viata noasta asa "les yeux ouverts"?(asta e titlul unei carti-interviu cu Marguerite Yourcenar)
L-am intrebat si pe M. cind am ajuns acasa, a spus ca foarte-foarte putini oameni o fac. Mie mi se pare ciudat...l'am contrazis, bineinteles ;-)) dar el mereu are dreptate cu lucrurile astea si imi spune ca sunt "literaturizanta" si "idealista". (dar le spune cu drag si ma face sa zimbesc).
Eu mereu ma opresc si ma uit inapoi la viata mea si la ce am facut si am simtit, la ce am vrut si s-a implinit si la ce mi-am dorit si inca nu, la deciziile pe care le-am luat, la oamenii pe care i-am cunoscut si au contat...si reflectez. Ideal ar fi sa si invat ceva si probabil, inconstient, se intimpla.
(M. zice ca le cer oamenilor prea mult: introspectie, retrospectie,un fel de pact de sinceritate...)
Tot in sala aceea stateam si ma gindeam cum in vremurile trecute oamenii erau obligati sa-si scrie autobiografia. Ca sa te verifice Partidul si sa te controleze. Pervers si sinistru. Biografia schilodita era scrisa dintr-o singura perspectiva.
Cind ne gindim la istoria noastra anonima oare prin ce filtre o trecem? Ce lentile fumurii, ce sepia, ce clar-obscur? Ce selectii facem, ce mai tinem minte , ce am uitat? Cum ne construim amintirile?( eu le consider o constructie elaborata)

Revin la locul comun: "istoria e scrisa de invingatori". Rezulta ca cei care isi scriu istoria propriei vieti, sunt invingatori. In ce lupta?

SA NU MA-NJURI DE MAMA

Am o inapetenta organica pentru injuraturi. Stiu si de ce dar nu-i momentul pentru „psihanalize”. Copil fiind saream repede la bataie si demonstram reale calitati in domeniu : pe linga Robin- huda- aparatoarea-celor-slabi , un alt motiv de a aplica o corectie era daca eram „injurat de mama” asa cum se zicea.
Si acum aud aceeasi expresie : "sa nu ma-njuri de mama ca..." si consecintele sunt drastice si absolute.
Daca ne gindim insa „Du-te in pizda matii” nu aduce nici o lezare mamei: de fapt, cel care iti spune asta iti neaga doar tie dreptul la existenta de aici si acum, probabil pentru ca nu o meriti in opinia lui, trimitindu-te , simbolic- inconstient bineinteles in neant; acolo de unde am venit. Nu stiu daca te trimite prin acest „canal” in starea precopulativa- contestindu-ti astfel dreptul de a „fiinta”, sau te trimite in uter, in starea pre natala-pentru ati da posibilitatea la o noua nastere si o noua existenta intr-o forma incontestabil diferita.
As vrea sa stiu daca alte limbi au injuratura asta pentru ca cele legate de acte si organe sexuale sunt universale...