Les deux moitiés

Je porte dans mon être le premier jour comme un stigmate de la recherche.
Leur as-tu raconté qu’ils nous avaient séparés parce que nous avions pêché en essayant de remplir le vide ? Parce que nous avions inventé la mémoire et le miroir ? Parce qu’on n’avait pas su que le miroir avait deux visages n’importe comment on le regardait ?
Je te regarde maintenant. Dans le miroir. Tu es si proche et pourtant si éloigné… Il y a entre nous un mètre et toute l’histoire et je continue de chercher le motif pour lequel on a été transformé en moitiés ; c’est la raison pour laquelle je me réveille chaque nuit à minuit pour me demander qui je suis.
Non, je ne sais pas qui je suis mais je me réjouis d’y être. Et je me réjouis que tu y sois. Qu’on y soit et j’en sais gré à l’Arbre de m’avoir permis de réinventer la vie. Alors et maintenant. D’avoir appris par toi de me manquer à moi- même. A tous les instants.
Le silence règne de nouveau…comme à cette époque –là, au commencement des temps quand le fruit défendu a été séparé en deux et nous a dévoilés. Comme à cette époque –là ou on a appris à écraser la solitude avec ses propres armes…
J’ai appris un secret : on ne peut pas aimer le monde et être un solitaire.
Et j’ai compris alors pourquoi on est des moitiés.

Astazi, acolo unde am calatorit vintul batea.

Astazi, acolo unde am calatorit vintul batea. Tare. " Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii". Nici gind. Astazi pantalonii o scutesc ( pe rochie) de grija asta...Iar pe femeia sergent o gasesti oricum si in cele mai diafane fuste. Dar nu, nu despre pierderea feminitatii voiam sa vorbesc aici.
Revin; ma intrebam cum se numeste vintul asta care batea.
In minte mi se amestecau nume de vinturi invatate in scoala : muson( care inseamna anotimp) simunul (care inseamna veninos), crivatul (a carui etimologie nu o stiu), austrul, alizeul, foehnul, zefirul...O salata de vinturi neasezonata. Une salade de vents décoiffée.
Brusc mi-am amintit de mistral si de intimplarea cu el. Eram linga Montpellier, la Palavas care s-ar parea ca inseamna le marais aux oiseaux ( palus avis). Era acum 13 ani si vedeam pentru prima oara Mediterana. Traversasem Camargue cu caii ei albi alergand liberi ( credeam eu), cu pasarile flamingo in grupuri mari de parca iazurile inflorisera.
Totul respira libertatea. Eram intr-o stare de uimire, fericire si beatitudine pe care, ca de obicei la virsta aceea, o credeam impartasita si de ceilalti.
Eram cu un grup de francezi si ajunsa la plaja n-am stiut cum sa o zbughesc mai repede ca sa ating marea miraculoasa cu toata epiderma. Inainte sa ma arunc in valuri i-am auzit pe francezi mormaind ceva despre mistral.
Si-am inotat si-am inotat inspre albastru cu gindurile mele fericite, cu simturile imbatate si zapacite intr-o uitare indescriptibila. Irepetabila? Cred ca da.
La un moment dat m-am gindit sa ma intorc. Era mult mai greu. O multime de valurele ma plezneau peste fata si parca nu inaintam deloc. In jur nimeni. Noroc ca inot bine. Nu stiu cit am facut pina la mal ( sigur muuuult) dar ajunsa pe nisip, absolut epuizata dar tot fericita a trebuit sa ascult zbieretele graseiate ale francezilor care imi spuneau ca au vrut sa cheme elicopterul sa ma salveze din mare si ma intrebau cine ar fi platit pentru asta. Au spus ei multe cuvinte grele pe care am preferat sa le uit sau poate fiind in argou nu le-am inteles.:-))
O fraza spusa cu obida mi-a ramas insa in minte: " Toata lumea stie. Cind bate mistralul nu intri sa inoti in mare."


Si ce ar trebui sa fac? Poate asta.

Voir tous les Renaud

Pentru zilele care nu prevestesc nimic & Intru amintire

Telegrame


I
Către P.B. Phőnix
Draga mea, aici focul a ars cuvintele. Au rămas muţi cei care le spuneau. Mâine la ora 11 aştept răspunsul. La voi ce se întâmplă cu aerul? (cifrat, prin F.)
Semnat N.

II
Am să arestez umbra dacă continuaţi să dormiţi pe ea. Frunza nu este un pat chiar dacă soarele o depune pentru somn.
E un ordin.
Semnează N. în numele mai multora.

III
Dragă şi iubite,
Opreşte curgerea sângelui din oi şi comunică-mi aceasta. Dă o oarecare libertate pulsului. Cu inimile oprite te rugăm să laşi şi să trimiţi zahărul.
Al tău N.

IV
Contractează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit.Unanimitate pentru pasărea Phőnix. Dacă sunt alte propuneri, telegrafiaţi cifrat. N.

V
Porcule,
Te rog să înţelegi că ne este foame chiar dacă ne este scârbă de grăsime.
Cu greaţă, N.

VI
Către Omega, Tellus şi Sigma
Până mâine vă rog să faceţi rost de timp. Modificările de cadran trimiteţi-le spre aprobare. Până la licurici dar în nici un caz până la greier. Anunţaţi-mă de această respectare. N.

VII
Dragă Igreca
Vezi ce faci cu steaua polară. Împarte razele ei din 2 în 2. Lumina este de mâncare. Nu uita aceasta şi suflă norii. Cât mai multe stele noaptea cu atât mai puţini orbi. Ai grijă şi vezi ce faci cu cerul. Raportează N.

VIII
Către Z., către I. şi către draga de U.
Nu-i lăsaţi să surzească !
Bateţi în toba frunzelor clorofile ! Lumina trecută prin frunze n-o lăsaţi mai prejos decât 7 burţi sătule.
Dacă se plânge piatra anunţaţi cifrat lacrima. N.

IX
Dragă calule,
Dacă te călăreşte fără alergare secunda nu-i răspunde.
A ta la orice oră aleargă-mă. N.

X
Către natura din Nord,
Alăptaţi stelele cu frig. Nu le cereţi răsărire. Opriţi-le. Raportai de aceasta. Daţi-l afară pe L. Dacă se plânge să-mi scrie personal. Ordin. N.

XI
Către natura din Sud,
Vezi-ţi de treabă şi lasă-te uitată. Te avem în vedere până la orbire. Te avem în auz până la cântec. Surzii sunt nişte provocatori. Anunţă. N.

XII
Către luptătorii din ţinutul A.,
Dacă curge sânge din voi, dispreţuiţi-l. N.

XIII
Telegramă,
Încetaţi cu numărarea morţilor. Comunicaţi imediat cifrat, ce şi cum. Nu vă lăsaţi. În curând o să trimitem aer. Faceţi economie la respiraţie. Ţineţi păsările cerului la subţioara voastră până vă venim în ajutor. Încercaţi să emanaţi miros. Aerul va veni către voi în curând în cisterne. Raportaţi de primire. N.


(Nichita Stănescu – Respirări, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982

Pentru Prietenie

Ma intorceam acasa in traficul ireal din Bucuresti. Inaintam metru cu metru, cu gindurile alandala si privirea incercind sa surprinda si altceva decit beton si sticla. ( da, peisajul s-a schimbat imens).
Trasa pe dreapta, frumoasa, curata, stralucind, neagra, clipind si sclipind una dintre masinile mele preferate Honda Civic. Din pacate in pana. Linga ea proprietarii, tineri -la vreo 30 de ani;-)) din clasa medie (daca o putem numi asa). Privind cu atentie -coloana de masini nu avansa deloc- am observa ca el tinea in mina o foaie de hirtie si, in mod evident incerca sa inteleaga cum se schimba o roata.
Brusc si prustian ;-)) mi-am amintit de prima mea pana cu Citroenul. Am ajuns la scoala si plina de nervi am anuntat pe cine am apucat ca am o pana de cauciuc. Peter a spus: " Hai ca te invat eu sa schimbi roata"! Am fost foarte fericita. Era primavara si batea vintul, " rochia se zbatea disperata sa-mi ascunda genunchii" vorba poetei, mirosea in aer a iarba si flori si aveam o acadea care-mi facea limba albastra. Am ajuns la masina si Peter a inceput sa-mi puna intrebari al caror raspuns mi-era total necunoscut. Unde a cricul, unde e roata? In sfirsit le-am gasit. Peter imi spunea ce sa fac iar eu trebuia sa execut. Sa scot roata " bolnava" a mers, dar cind a fost sa o pun pe cea sanatoasa lucrurile au devenit din ce in ce mai plictisitoare. Am aplicat metoda " miortzaiala " care functioneaza fara gres, mi-am declarat incompetenta, am afirmat ca nu pot sa tin roata ca e grea, m-am uitat gales, am fluturat din gene. Alti doi barbati vinjosi s-au oferit sa ma ajute dar Peter a fost ferm: NU! trebuie sa ma descurc singura daca mi se intimpla In the middle of nowhere...M-am murdarit infiorator peste tot, a trebuit sa renunt la acadea si sa privesc, geloasa, cum o maninca furnicile. Bineinteles ca am reusit sa pun roata, sa o pun pe cealalta la loc, sa pun cricul in cutie si cutia in lacasul ei. Entuziasmul initial imi disparuse, eram obosita si miinile jegoase ma dureau destul de tare...E drept ca nu mai am nevoie de harta ca sa schimb o roata.
Peter m-a invatat sa navighez deasemenea si nu am sa uit asta niciodata. Este una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea. Mi-e dor de el adesea si mai ales de discutiile noastre ( si in special cele despre poezie). El stie ca imi este Prieten oriunde ne va purta viata.

Pentru tine Peter:


Muere lentamente quien se transforma en esclavo del hábito, repitiendo todos los días los mismos trayectos, quien no cambia de marca, no arriesga vestir un color nuevo y no le habla a quien no conoce.
Muere lentamente quien evita una pasión, quien prefiere el negro sobre blanco y los puntos sobre las "íes" a un remolino de emociones, justamente las que rescatan el brillo de los ojos, sonrisas de los bostezos, corazones a los tropiezos y sentimientos.
Muere lentamente quien no voltea la mesa cuando está infeliz en el trabajo, quien no arriesga lo cierto por lo incierto para ir detrás de un sueño, quien no se permite por lo menos una vez en la vida, huir de los consejos sensatos.
Muere lentamente quien no viaja, quien no lee, quien no oye música, quien no encuentra gracia en sí mismo.
Muere lentamente quien destruye su amor propio, quien no se deja ayudar.
Muere lentamente, quien pasa los días quejándose de su mala suerte o de la lluvia incesante.
Muere lentamente, quien abandona un proyecto antes de iniciarlo, no preguntando de un asunto que desconoce o no respondiendo cuando le indagan sobre algo que sabe.

Evitemos la muerte en suaves cuotas, recordando siempre que estar vivo exige un esfuerzo mucho mayor que el simple hecho de respirar.
Solamente la ardiente paciencia hará que conquistemos una espléndida felicidad.
Pablo Neruda


Traducere jalnica:

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata
ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste; cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea arzatoare ne va face sa cucerim o fericire splendida.

N>10

Ce frumos a fost; am parodiat cintecul asta, am cintat si am ris, imi amintesc unde, cu cine :-)) dar nu-mi mai amintesc cind.
Mi se intimpla din ce in ce mai des sa-mi reaminteasca M.: " Mai tii minte acum 8 ani cind am fost acolo" " acum 10 ani cind am fost dincolo" , "acum 5 ani cind am cumparat X" , acum n ani cind ne-am mutat? Deja n-ul se apropie de 10 ba chiar il depaseste pentru multe evenimente care mie mi se par proaspete si foarte aproape in timp.
Am o senzatie de spaima pe care incerc sa o resping constant dar care stiu ca exista undeva si cu care va trebui sa ma confrunt...Negarea si evitarea nu au fost niciodata solutiile mele de vietuire.
A. spune ca are " la prise de conscience" a virstei comparindu-se-in mod foarte insolit- cu soldatii: cind era copil ii vedea mari si eroici, mai tirziu a realizat ca erau cam de un leat iar acum ii vede ca pe niste baieti foarte tineri si imberbi...
Eu ma uit la tenis si realizez ca namilele de barbati care joaca sunt nascuti in anii 80 si chiar 90...si ma cam trec fiorii.
Probabil o sa am un soc mai puternic cind nu o sa mi se mai spuna "domnisoara". ;-))))

Rêve

Ieri noapte am visat in franceza. Nu-mi amintesc nimic altceva, stiu doar ca am ramas cu o senzatie graseiata, matasoasa, limpede si vivace.

Zimbete

Am primit citeva mesaje pe telefon si nu stiu de la cine sunt...Unele imi sunt clar adresate altele habar n-am...poate erau pentru altcineva care le asteapta inca...

In ultimele saptamini mi s-a spus "domnisoara" adesea...si asta ma face sa zimbesc.

In prima zi a anului imi amintesc de copilarie si de citiva oameni pe care i-am iubit si nu mai sunt. Fara tristete. Fara regrete. Cu dragoste. 

Prezentul e frumos, iubirea exista si moartea exista si ea. Zimbesc. E o zi simpla in care sunt fericita fara motiv, asa cum probabil si trebuie. Totul e bine.

Cel mai frumos compliment...

A. are 18 ani. Foarte timid, profund interiorizat, vorbeste putin (si vorbea si mai putina franceza anul trecut cind a trecut pragul clasei in care se vorbeste doar franceza;-)) ) Pas le genre flatteur. Du tout.
Vine si spune: Madame cind am intrat pe usa v-am simtit parfumul. L-am urmarit, am urcat scarile si am vazut ca este lumina in clasa. Si atunci am realizat: fara dumneavoastra am fi pierduti. Madame ramasa fara cuvinte. Cam rar.

Tocmai ca nu, nu ar fi pierduti!!! Iata-i pe toti dupa clasa dementa in care pretindeam ca e reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului. Una pe care nici unul dintre noi nu o va uita: viitorul primar de Slobozia, psihiatra care repeta "Pas de contact physique!", pilotul de curse, prezicatorul de cutremure de la NASA, patisierul, femeia intretinuta, traficanta de droguri, patronul unei companii aviatice care vinde si bilete in picioare, budista, femeia de serviciu de la ONU, SDF-a, hippioata, avocatul, si cintaretul la tobe...S-a aruncat cu prajituri, s-a vorbit si s-a ris imens...Inoubliable.

We never change...

Am eu o teorie a mea cum ca nu ne schimbam fundamental de-a lungul vietii...Si aici nu vorbesc de calitate sau de cantitate ci de esenta. Nu nu va fie frica nu o sa vorbesc de Parmenide sau Zeno. Nici macar de Dharmakirti. O sa mai spun doar ca experientele dramatice ne arata de fapt asa cum suntem.
Astazi am fost surprinsa sa regasesc o reactie pe care am avut-o cu aproape 20 de ani in urma...
Familia mea (mai bine zis mama caci pentru tata am fost intotdeauna perfecta;-)) a ajuns repede la concluzia ca sunt antitalent la matematica...Mi s-a repetat asta ani de zile aproape zilnic datorita inapetentei mele constante fata de calcule si a antitalentului mamei pentru stiintele exacte.( pe care ea crede si acum ca l-am mostenit). Cifrele nu m-au interesat prea mult niciodata si nu am fost capabila decit in rare cazuri sa duc la bun sfirsit un exercitiu in mod corect. Asa ca din clasa a 5 a am avut meditator la matematica. Asta pina in clasa a 10-a!!! Nu cred insa ca am luat vreodata mai mult de un 8 la vreun test din eternul motiv: voiam sa termin repede si oricum stiam cum se face ca sa-mi mai pese de o adunare sau o inmultire. Profesoara de la scoala (aceeasi dintr-a 5 -a intr-a 12 avea obsesia rezultatului final. Nu conta daca ai facut corect exercitiul sau pina la ce punct l-ai facut...Nu: rezultatul final. Pragmatica femeie...Iar eu...poetesa matematicilor. Notele mele constant mediocre la matematica si disperarea mamei urmate de predictiile sumbre ca nu voi lua nici o treapta si voi ajunge muncitoare intr-o fabrica a republicii noastre socialiste patind onoarea familiei mele intelectuale de generatii m-au facut sa detest biata materie...
Profesorul de la meditatii a incercat sa o convinga pe mama ca: 1. Nu sunt antitalent la matematica si 2. Nu am nevoie de meditator. Nu a fost chip.
Sa ajung la subiect; prin clasa a 7a sau a 8a trebuia sa invatam noi a+b totul la patrat si a patrat + b patrat si la fel si la a treia. Bineinteles ca nu le-am invatat pt meditatii si din pacate pt mine domn' profesor ( care de altfel imi placea pt ca nu ma pira niciodata la mama cind nu imi faceam tema ;-)) era ffff nervos. Si mi-a zis: Nu vrei sa le inveti? Le scrii de 50 de ori pe fiecare...
Nu mi-au placut niciodata pedepsele asa ca le-am scris astfel: intii a patrat de 50 de ori pe verticala, apoi + de 50 de ori pe verticala si tot asa . Bineinteles ca habar n-aveam formulele cind m-am dus la meditatii. Asa ca mi le -a dat sa le scriu de 100 de ori... Tot nu le-am invatat. Nu o sa o mai lungesc dar am ajuns sa le scriu de 650 de ori fiecare. (desi le stiam deja chiar si cu metoda verticala dar nu voiam sa recunosc). M-am gindit cit timp o sa-mi ia sa-mi fac tema + extratema si eram atit de furioasa incit am inceput sa pling si i-am spus profesorului ca il urasc si ca nu mai vreau sa-l vad niciodata...
M-a sunat el pe la mijlocul saptaminii si mi-a spus sa nu mai scriu nenorocitele de formule. Asa ca data urmatoare i le-am recitat cu sfintenie si ne-am impacat...
Azi la tenis nu stiu ce l-a apucat pe antrenorul meu dar vazind ca am o zi destul de proasta si ca joc cam aiurea s-a apucat sa-mi izbeasca mingile dintr-un colt in altul al terenului intentionat sa nu le pot lua. (facea parte din " antrenamentul psihologic"). Si pur si simplu m-a apucat reactia din copilarie: aceeasi furie, mi-a venit sa pling,( da' macar de data asta m-am stapinit ;-))) i-am spus ca il urasc, am folosit cuvinte care incep cu f in toate limbile...si apoi brusc mi-a venit in minte episodul cu matematica.
We never change...n'est ce pas/
P.S. Ca sa-mi reperez onoarea va raportez ca la treapta 1 am luat 9.50 iar la a doua 9.86 la matematica.
Nu numar niciodata restul la bani in schimb sunt fascinata de problemele de fizica. ;-))))))))))))))

Bonus

I'm Really Very Fond

I'm really very fond of you,
he said.

I don't like fond.
It sounds like something
you would tell a dog.

Give me love,
or nothing.

Throw your fond in a pond,
I said.

But what I felt for him
was also warm, frisky,
moist-mouthed,
eager,
and could swim away

if forced to do so.

Alice Walker (Peter)

Madeleines

o discoteca dintr-un orasel de provincie unde venisem in vacanta. prima mea iesire la discoteca...ma lipesc de un scaun. prietenele mele danseaza. 6 ani de balet par inutili...groaza sau rusine...impotenta...nu pot sa ma ridic...privesc.
lumina haotica. invitatia la dans: inalt slab oarecare. mi se pare batrin. (probabil ca are 20 de ani). refuz. insista. mint ca nu stiu. spune ca a invatat sa danseze cu un scaun. mai rau nu pot fi. ma ridic. 3 ore de dans. toate ritmurile. vorbim, ridem. fara identitate. la sfirsit imi spune: Laurentiu, din Bucuresti "se intilneste munte cu munte dar om cu om", mai adauga. nu schimbam numere de telefon. realizez ca am cistigat libertatea de a dansa. ii multumesc si ii promit ca nu o sa-l uit.
me olvidaras.
20 ans sont passes. Non, je n'ai pas oublie.

Experienta glacial/ra moscovita 2

Stam la hotel Ucraina, hotel de 4 stele si 150 de dolari camera ! Dar suntem in Rusia si aici prezentarea pe internet a hotelului nu are nici o legatura cu ceea ce am gasit la fata locului. Hotelul face 4 stele doar pe dinafara si poate pe holuri. Baia imi aduce aminte de camera de la Voineasa unde nu puteai atinge nimic ca totul ti se strica sub degete; suportul de deasupra chiuvetei din hotelul de 4 stele moscovit este înclinat si se misca, exacat ca cel de pe plaiurile vilcene, n’am curaj sa pun ceva pe el de teama sa nu repet istoria cu parfumul spart…; (da da am imbalsamat statiunea …si ce ? Nu ride !) Dusul sta intr-un surub, ca al doilea sta sa cada, apa la chiuveta se deschide in sensuri diferite, adica robinetul de apa calda -din stanga- se deschide rotindu-l inspre tine, in timp ce robinetul de apa rece din dreapta se deschide rotindu-l in sensul opus. Cum invirt eu cu linguritza in cafea…e perfect pt stingaci naturalizati dreptaci…
Hotelul are acces la internet ; acces care, bineinteles, nu exista ! Este posibila conectarea doar prin telefon si contra cost… Sigur ca priza pt telefon se afla in partea opusa a camerei si nu lânga birou… Sigur ca pt accesul la internet, fie el si prin telefon, trebuie platit un « diepozit » de 10 dolari, in avans, la ghiseul special de langa receptie ; avem cablu dar sigur ca nu prindem decât doua canale nerusesti ; iar bateriile telecomenzii isi dau obstescul sfirsit (sunt in faza terminala, oricum). Ca sa stingi lumina trebuie sa te deplasezi pana lânga usa de intrare a camerei, acolo se afla unicul intrerupator ! Curat patru stele, n’am ce zice ! oare cum o fi la 2 stele...?Si nu e vorba de snobism; am stat in Youth hosteluri si am fost fericita (am avut si plosnitze o data, nu eu, camera, ca le-am exterminat rapid si dureros dupa ce m-au muscat in prima noapte ingrozitor, si am respirat spray de gindaci o saptamina!!!)) Dar aici...2000 de camere un monstru fardat pe dinafara, deghizat si cu aura de 4 stele ...Ce senzatie! atitea mii de oameni facind aceleasi gesturi in camere neutre si triste.

Se pare ca rusii te intreaba « cash sau credit card » si-ti zic « you have to PAY NOW…” inainte sa-ti spuna buna ziua adica “dobir deni” ! Si logic e sa –ti imaginezi ca doar unul din raspunsuri e corect : cash !!! Nimeni nu prea vorbeste engleza; avem o cucoana-receptionera cu mustata care te întreaba: «Da… Uatî du iu vant ? » « ueitî a minitî », « ueitî »… Ieri toti rusii abordati pt a le cere ajutorul in ce priveste o directie sau alta mi-au raspuns cu total “diezgust” -sau nu mi-au raspuns de loc. Sunt parca neprimitori, nemultumiti, complicati, rastiti, repeziti, acri ; cel putin ospatarii parca au fost pedepsiti toti de tatuca Stalin si obligati sa faca meseria asta ; n-ai avea parte de un zâmbet nici daca îti încremeneste fata ta într-un rânjet continuu, ca provocare ! In magazine la fel, am senzatia ca vânzatoarele de pe vremea lui Ceausescu au fost teleportate aici, toate sunt scirboase si te întreaba cu un gest aruncat al capului “Shi vriei’ pe limba lor ; daca vad ca nici nu le vorbesti limba, ori se uita fix si îndelung la tine, parc-ai fi extraterestru, si nu mai scot o vorba, ori izbucnesc in râs, ori îti trântesc produsele pe tejghea. Azi, poate pt ca frigul le-a mai amortit dezgustul pt viata si straini, am dat doar un rus amabil si cu o urma de saliva inghetata pe barbie (scârbos dar amabil) care vorbea engleza ! Victorieeee !
"La Moscova, da, la Moscova...!" M-am bucurat cind am auzit ca turneul de basket e la Moscova (in scris, pronuntarea mi-o imaginez asa: MmUuOOoSsCcOOoVvAAA!!!... Pentru ca rusii respira literele, le dau un fel de maretie, de viata a lor si le rostesc nu numai din suflet ci din maruntaie parca smulse cu durere). Acum cred ca am nevoie de mai multe pahare zdravene de vodka pt a regasi entuziasmul.
NUORUOC!

Imi aduc aminte ce încântata eram la Varsovia ; ca dovada a naturii umane superficiale, încântarea se datora hotelului de 5 stele cu portar si fete zâmbitoare la receptie, cu sala de sport si jacuzzi faptului ca era cald, ca cei cu care intram in contact erau amabili si cand auzeau de Romania se manifestau bucuroso-zgomotos-oarecum… Acum suntem la (doar) doua statii de metro de buricul tirgului, e frig, nimeni nu zâmbeste, femeia care dadea zapada pe scarile de la metro aproape m’a maturat boscorodindu-ma in limba ei rastita…
Nici poze n’am facut… Cred ca pe frigul asta nu numai ca refuz sa imortalizez vreo amintire, dar si aparatul ar refuza sa inregistreze imaginile. Am facut totusi o poza, din camera, turnurilor din aripa vecina a hotelului. La Moscova exista 7 cladiri identice, un fel de Casa Scânteii de la Bucuresti; intr’una stam noi.

Experienta glacial/ra muoscovita 1

Am gasit acest jurnal din 2006 si m-am hotarit sa-l pun aici. De ce ? Habar n-am.

Fac ce fac si am parte de experiente unice (este doar o auto- ironie –un pic amara sa nu ne lasam pacaliti de cuvintescrise in care tonul, ochii, zimbetul lipsesc)! Plecare la 4 dimineata. Copii buimaci, adulti si mai buimaciti…o forma oarecare de tristete o forma oarecare de bucurie. Ciudata stare...Avioanesalideasteptare diutifiuri pasportkontrol.un frankfurt nonfrankfurt
Prima oara la Moscova ; tocmai acum cand in Rusia se înregistreaza recorduri de temperaturi negative! Minus 30 de grade Moscova n-a mai vazut demult si eu niciodata ! Dupa experienta asta cred ca mi-am schimbat sistemul valoric friguros )
La hotel e atat de cald încat am transpirat îmbracandu-ma ! Si am vrut sa deschid fereastra ; dar e intepenita intentionat! Mai exact prinsa cu 4 suruburi mari si late ! Asa ca am pus in priza ventilatorul!!!!!, care tocmai am intrebam ce Doamne iarta-ma cauta în camera pe vremea asta; uite ca i‘am descoperit rostul! Sau poate unul dintre ele...
Am iesit afara din hotel. In fata mea se afla o domnita mai infofolita ca mine si care in momentul in care a simtit “briza” de minus 20 de grade a scos un UOOOFFF rusesc si din rarunchi si s-a cocosat brusc, cât era de mândra! M-am incordat la rându-mi si am facut primul pas ; nasul mi-a inghetat instantaneu si mii de ace imi intepau narile cu fiecare respiratie ; cu fiecare pas. 10 pasi… la al unsprezecelea pulpele picioarelor imi erau deja degerate si din ochiul stâng imi curgeau lacrimile siroaie. M-am certat in gând pt proasta inspiratie de a ma fi dat cu rimel care bineinteles curge… si in acelasi timp, ingheata ; însa o lacrima neagra si inghetata sub ochi pe frigul asta nici nu se observa ; toata lumea e mai mult sau mai putin vânata, asa ca ma voi incadra perfect in peisaj…eu sa fac nota discordanta?Sa ies in evidenta? Jamais))))))))))))))
E frig, e adevarat, e al naibii de frig, e ger, e ...tre’sa aiba eschimosii un cuvint pentru a descrie ce e, dar culmea, nu e frigul ala care iti intra in oase si care iti face pielea sa usture imediat ce ai dat de caldura… Tot ce nu e acoperit ingheata pe loc, simti ca daca te incrunti sau te strambi ti se va sparge fata adica gingasu-mi chip; vantul nu bate insa, si daca te misti –si te misti, frate, iar viteza de deplasare e dubla in astfel de conditii- nu e chiar asa de cumplit.:))(ce sa zic si eu...!) Doar ca haina mea face un zgomot cam ciudat, parca ar fi de tabla…si chilotii la fel. (sorry!) Noroc ca am ghete bune, si nu mi-e frig la picioare! )Ei bine, minus douazeci de grade celsius si labutzele mele sunt ok ! Nu insa si pulpele picioarelor ; de la genunchi in sus am senzatia ca pantalonii îmi sunt din gheata si cu toata haina lunga, acolo simt cel mai bine frigul ; iar pielea imi e rosie cum n-am vazut-o niciodata ! La fel si fata : rooosieee, rooosieee, parca sunt un rac fiert !

Dar divaghez...miine o sa vorbesc despre hotel . O experienta. E interesant sa locuiesti in Casa Scinteii....am niste observatii....

Oare

Vi se intimpla vreodata in timpul somnului sa dormiti pe o mina si ea sa va amorteasca de tot? Mie da. E interesant cum oamenii carora li s-a amputat un picior sa aiba impresia ca membrul este inca acolo; in cazul asta mie mi se pare ca mina nu mai exista. Este fundamental inerta. Si am acea prise de conscience" a amputarii reale,a lipsei, a absentei, chiar a ceea ce mi-a fost mereu greu sa inteleg: Multimea Vida.
Ma cuprinde o forma de spaima si imi ridic mina cu cealalta ca sa o frec si sa fac singele sa circule din nou; e grea, calduta si straina ca si porumbelul mort pe care l-am adunat de pe jos sperind sa il fac sa zboare din nou. (Cind am realizat ca e mort i-am facut o inmormintare adevarata impreuna cu trei prietene, ba chiar i-am vizitat mormintul care avea si cruce pentru un timp.)
Membrul amortit ma face intotdeauna sa ma gindesc la mama unui prieten din copilarie care avusese un grav accident vascular cerebral; iesea in fiecare zi afara schiopatind si isi purta mina inauntrul unei curele strinse in jurul mijlocului ca pe un obiect trist si nefolositor. Mergeam la ea si ii vorbeam chiar daca se exprima greu pentru ca pareza ii cuprinsese toata partea stinga.(so accident e dreapta) La inceput ii frecam mina sperind ca singele va incepe sa circule si ea va putea sa o miste macar putin. Era trista mereu si ochii ii erau la fel de goi ca si ai porumbelului. Dupa un timp nu a mai iesit din casa; la inceput am intrebat despre ea apoi am uitat asa cum fac copiii.
Oare e posibil sa ne amorteasca inima sau constiinta si noi sa avem impresia ca ele sunt inca acolo desi, in fond, au fost infulecate de vreun vid ?

De demult

since feeling is first
e.e. cummings

since feeling is first
who pays any attention
to the syntax of things
will never wholly kiss you;
wholly to be a fool
while Spring is in the world

my blood approves,
and kisses are a better fate
than wisdom
lady i swear by all flowers. Don't cry
—the best gesture of my brain is less than
your eyelids' flutter which says

we are for each other: then
laugh, leaning back in my arms
for life's not a paragraph

And death i think is no parenthesis

A suivre, peut-être…

Onze mille kilomètres, neuf pays et une île à nom caressant : Norderney
Combien d’orgueil me faudrait-il pour pouvoir en écrire ? Je laisse les notes telles que je les ai griffonnées dans la voiture.
Belgique, notes au bord de la route :
Mélange étrange d’églises et de granges
Entre deux berges La Sambre gamberge
Cathédrale et citadelle
Avec trois couleurs on dessine le ciel
Ici le temps s’est arrêté

Noms que j’ai aimés : Bouge, Champion (l’un après l ‘autre) Froidestressées, Etréaupont, Fourmies, Chapelle
Hulst, Dendermonde, Beervelde, Eeklo, Zelzate, Destelbergen, Kortrijk Rijsel
Villedieu les poêles, Nort sur Erdres

Alsace Lorraine Anjou Picardie Touraine Ardoisière Haute Normandie Basse Normandie Bretagne La Manche Maine Aisne Oise

MFM l’émotion partagée Nostalgie Skyrock Tendance Alouette Atlantis Amour côte d’Amour

Les nuages, les capricieux, les éternels voyageurs, les pluies fragiles, les fleurs voluptueuses le vieux soleil, maisons sages, des villages inconnus, la vallée de la Loire rivière fleuve sauvage commencent des commencements

Châteaux...seigneurs et troglodytes vivant dans les rochers St Etienne de Chigny. Je vais développer ca une fois…
.
La Beauce « le grenier de la France » désolation totale, champs de blé immobiles ...il y a un monde ailleurs.

Anvers Bruges et Gent –époustouflant - j’y reviendrai pour des vacances « bourgeoises »

La Leffe couleur du miel que j’ai bue en Belgique au café près de la frontière avec sa mousse douce comme le miel

Brouillard salé hors saison quelqu’un cherche une adresse inconnue

Le goût des amandes des nectarines des tuiles aux amandes moules crêpe sucre beurré, glace au cassis

Eau de toilette dans les toilettes de la station de service à Pommiac

This mélodie is une mélodie for you

Crep’uscule, Chez Zanzan restaurant chaleureux

J’ai plus le temps, j’ai plus l’envie.
A suivre, peut-être…

Quo vadis?

Eu cred ca avem doua copilarii : una reala si una construita. Cea de-a doua, alimentata de povestirile bunicilor si ale parintilor, de poze devine alta, aprope inventata, toate povestile acoperind-o, transformand-o, transfigurand-o.
Parintele Luca face parte din copilaria mea reala, profunda. Nu-mi amintesc cind l-am cunoscut. Stiu doar ca bunica mea era foarte credincioasa fara sa fie bigota sau habotnica. M-a luat cu ea la biserica fara sa ma oblige vreodata insa sa merg. Imi amintesc cum in fiecare seara se ruga in genunchi pentru noi cei dragi dar si pentru dusmani. Am intrebat-o: “Maia, cum poti tu sa te rogi pentru dusmani? Ei sunt rai” . Ea mi-a raspuns cu intelepciunea ei adinca si pragmatica in acelasi timp: “daca Dumnezeu le lumineaza mintea o sa fie mai bine pentru toti.”
Prima mea amintire cu parintele Luca este extrem de puternica. Maia m-a intrebat daca vreau sa ma impartasesc. Habar n-aveam ce inseamna dar mi s-a parut foarte interesant si important. Am zis ca da si ea mi-a zis ca trebuie sa postesc adica sa nu « maninc de dulce » . A doua zi la prinz cind mi-a dat cartofi prajiti i-am zis: “da’ pulpa de pui nu-mi dai?" Ea a zimbit si m-a intrebat :pai n-ai zis ca postesti? I-am zis : "ba da , postesc nu am mincat dulceata cind mi-a dat tanti Eugenia si nici de zahar nu ma ating." Nu mincam de dulce si, dupa parerea mea, faceam un sacrificiu deosebit.. Maia a ris si mi-a prajit o pulpa de pui. 3 zile am “postit” in felul meu caracteristic si nu am mincat dulce, asa cum am inteles eu sa ma pregatesc pentru marele eveniment: impartasania.
Ziua cea mare a venit. Maia a rugat o vecina, cred ca era o adolescenta de 16 ani, care mergea la impartasit sa ma ia si pe mine cu ea. Fata s-a conformat si am plecat spre biserica. Pe drum ne-am intilnit cu o doamna curioasa care a intrebat unde mergem. « La impartasit » , am zis eu mindra. « A cui e asta mica » ?. "A Doamnei B.", a zis pustoaica. “Si citi ani are” ? 10 a spus fata, care habar n-avea si nici nu o interesa. Eu aveam doar 6 ani dar creierul mi-a facut conexiunile de rigoare: mhhh, pentru impartasanie trebuie sa ai zece ani... alfel nu ai voie.
Am ajuns la biserica si parintele mi se parea foarte inalt si impunator cu vestmintele preotesti pe care lumina discreta din biserica din Calimanesti nastea stelute complicate si aiuritoare. Eram foarte emotionata. M-a intrebat parintele cum ma cheama, i-am spus si apoi mi-a pus fatidica intrebare: Citi ani ai? 10 , am raspuns . Citi ??? a repetat el cu un zimbet. Am ridicat nasul spre el, l-am privit in ochii albastri si cu toata gura stirba -fenomen normal la 6 ani-, i-am spus tare: ZECE. Sigur? DA! Inima imi batea infiorator de tare si imi dadeam seama ca nu e bine ce fac, dar dorinta de necunoscuta impartasanie era mult mai puternica. Parintele Luca m-a privit in ochi si mi-a zis : “Daca ai zece ani ai face bine sa mai stai afara in ploaie sa mai cresti.” Afara ploua si aveam zulufii uzi. Au trecut 30 de ani aproape de atunci si nu am uitat.
M-a mai intrebat el cite ceva si m-a impartasit ceea ce mi-a creat o stare de bucrie imensa si vinovata. Mi-a placut mult parintele asa ca am devenit nelipsita in vacante de la toate slujbele de la biserica. Cinta minunat, avea o voce calda de bariton si pronunta clar cuvintele. Si astazi stiu slujba pe dinafara. Stiu cind alt preot sare un cuvint. Cinta pe nas si lumea spunea ca slujise la Patriarhie dar ca trebuise sa plece « pour une affaire des femmes ». Lumea birfea mult in Calimanesti... Nimeni insa nu a spus vreodata ca parintele nu slujeste minunat.
Deja ma cunostea dupa prima vacanta de vara in care am mers la slujba regulat si cred ca ii eram simpatica. Cind ma miruia se uita la mine si imi spunea :”sfiiinta Ioana” (al doilea meu nume pe care i-l spusese Maia) Ma uitam in ochii lui si spuneam tifnoasa: pe mine nu ma cheama Ioana!!! Ba da, spunea el pentru ca vedea ca ma enerveaza. Ba nu spuneam eu, nimeni nu imi spune asa! Era coada la miruit si Maia ma tragea de mina sa plecan. Iar eu insistam : pe mine ma cheama.....El zimbea. Si data viitoare din nou: “Sfiiinta Ioana”...
Pe la noua ani am planuit impreuna cu doua prietene o aventura extraordinara. Sa mergem sa urcam muntele care se vedea in zare. De fapt nu era muntele Cozia (acela era in alta directie) ci un deal. Lumea se ducea de 23 August pe stadion unde faceau un fel de picnic. Le-am spus bunicilor ca mergem si noi acolo (era la10 minute). Bineinteles ca nici de gind nu aveam sa mergem acolo. In primul rind pentru ca atunci cind construisera hidrocentrala demolasera casa bunicilor mei unde imi petrecusem toate vacantele pina la 5 ani. Exact pe locul casei noastre, pe malul Oltului construisera stadionul. Il uram.
Am luat un rucsac cu o patura si am plecat. Am mers si am mers ...acum stiu vreo 5 kilometri...si “muntele” tot departe era. Asa ca vazind noi o livada de mere, hop la cules. Pe linga mere mai era si porumb: hai sa culegem ca sa mincam acasa porumb fiert a propus una dintre noi....(porumb fiert la sfirsitul lui august...;-))). Si cum culegeam noi asa ne-am gindit : mai, noi furam daca ne prinde cineva si ne duce la inchisoare? Solutia gasita a fost simpla :sa ne rugam!
Si unde nu am inceput toate trei: Doamne Iisuse Christoase, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu ...apara-ne, te rugam sa nu ne prinda...
Dumnezeu ne-a “pedepsit” in felul lui caracteristic: umplusem rucsacul pina la refuz cu mere si porumb. L-am carat pe rind toate 3 (numaram stilpii de electicitate , fiecare 10 stilpi) pe o caldura sufocanta iar acasa a trebuit asa spunem si adevarul despre “expeditie” dat fiind ca nu cresteau nici meri nici porumbi pe stadion. Porumbul a fost aruncat spre disperarea noastra care il transportaseram in chinuri.
Maia mi-a zis sa mergem sa-i spunem parintelui Luca ce am facut asa ca am mers la casa parohiala, l-am gasit in curte si i-am povestit. Parintele nu a putut sa nu rida la imaginea celor 3 furind si rugindu-se la Dumnezeu sa le ajute. Tin minte ca m-a intrebat daca era un lan mare. I-am zis ca da si mai tirziu mi-am dat seama ca voia sa stie daca am furat de la tarani din curte sau din proprietatea statului ceea ce Dumnezeu ar fi iertat mai usor tinind cont ca si statul il furase la rindul lui de la tarani.;-)). Ne-a zis el ca nu e bine sa furi si apoi a glumit cu noi si ne-a adaugat ca am fost destul pedepsite cu caratul...ingaduitor parintele cu pacatoasele.;-))
Adesea mergeam la poarta sau la gardul casei parohiale si mereu statea de vorba cu noi (noi = eu si prietena mea Isabela de care eram nedespartita): glumea mult si rideam de fiecare data. Tin minte o multime de lucruri pe care le spunea si as putea scrie la nesfirsit. Aveam un sentiment bun intotdeauna dupa ce vorbeam cu el si abia asteptam slujba in care se metamorfoza: as fi stat sa il ascult ore intregi.
Calimanestiul a fost o forma de paradis, a fost locul unde mi-am petrecut toate vacantele ( o parte mare din ele) unde am avut cei mai multi prieteni unde am descoperit ca iubesc padurea si vintul unde imi aminteam cum curgea Oltul liber in zavoi inainte sa-l ingradeasca ei in beton. Este un loc in care atunci cind ma duc imi dau seama ca ii apartin prin ceva ce nu pot sa definesc.
In 1988 bunica avea 88 de ani si nu mai putea sa stea singura acolo. Matusa a hotarit sa vinda tot si sa o ia pe Maia la Bucuresti. Ceva a murit in Maia in Tata si in mine. Am plins mult, foarte mult. Nu am putut sa inteleg. Nu am putut sa iert. Nu pot sa scriu despre Calimanesti. Inca doi ani am mers acolo in vacante si am stat la prieteni la etajul 3. Nu mai era totusi acelasi lucru. In apartamentul unde statusem noi, la etajul 2 locuia o doamna oarba pe care nu o cunosteam. Mereu greseam usa.
De-a lungul anilor am mai trecut pe la Calimanesti si mereu am mers la parintele Luca. Vorbeam de una de alta. Ma intreba de Maia. I-am spus cind a murit. I-am spus cand l-am adus pe Tata la cimitirul din Jiblea unde e ingropat si bunicul si unde isi dorea sa se odihneasca.
Facea parte din trecutul meu afectiv. Ultima data am fost acum 4 ani in luna mai. Am batut la usa si a raspuns sotia lui. A fost prima data cind nu am dat de el. L-a chemat :era in halat si papuci si era slab. Avea ceva trist in ochi. Mi-a spus ca a fost in spital mult timp dar ca acum e mai bine. L-am intrebat de copii. I-am spus cite ceva despre mine. Si i-am promis ca data viitoare vin din nou sa-l vad. Am avut un sentiment rau.
Mereu rideam cind ma intilneam cu el...
De fapt n-am stiu ca au trecut 4 ani anul acesta cind in drum spre iesirea din tara am oprit linga biserica. Am intrebat o doamna:ce face parintele Luca. S-a uitat la mine ciudat si mi-a spus; aaa a murit de mult. Cum adica de mult am spus eu? De cel putin 3 ani mi-a zis ea.
Parintele Luca s-a nascut la 1 august 1936 si murit la 19 august 2003. La 3 luni dupa ce l-am vazut. A slujit in aceeasi biserica din 1975. A construit in curtea ei un monument in amintirea eroilor revolutiei din decembrie pe care ii pomenea si cind iesea cu Sfintele Daruri.
Acum biserica are 3 preoti. Orasul trebuie sa fie foarte mindru. Am incercat sa stau la slujba dar imi este imposibil deocamdata. E o biserica extrem de frumoasa. Un cor foarte bun de care se ocupa parintele. Daca treceti prin Calimanesti opriti-va si intrati. Apoi, in curte, va rog aprindeti o luminare la mormintul omului si preotului Luca Dumitrache.

Da...

Am dat de poezia asta (Cartarescu pour les connaisseurs ;-))) si mi-am dorit si mi-am dorit si mi-am dorit sa o fi scris eu.


vai mie, rana s-a inchis
vai, sangele s-a uscat
si a facut coaja.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o sa ma mestece fericirea
o sa ma sfartece seninatatea
si nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodata,
nu, n-o sa-i mai sarut umarul.

viata o sa-mi treaca in pace si armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sanatatea o sa-mi manance plamanii.
ratiunea o sa-mi sfasie creierul.

vai, rana, rana mea draga
rana placuta vietii mele
rana pentru care am trait, pe care mi-am zgandarit-o cu unghiile
s-a inchis. oh, doamne, sunt vindecat!

si niciodata febra n-o sa-mi mai aprinda
veioza vietii pana la ars.

Amintiri muzicale

"Il faut imaginer Sysiphe heureux" Camus: Amintiri

Amintiri

Imi revine in minte de ceva timp o imagine reala: o camera mica joasa si alba a unei case dintr-un sat invaluit intr-o cimpie; probabil toamna tirziu sau iarna pentru ca linga pat e un resou: un kitch care imita un semineu cu doua radiatoare / rezistente (sau cum s-or numi) si un peisaj tropical intre ele.
In pat e intins un barbat. Gol, cu trupul lui longilin si blond in lumina calda care ii da nuanta caiselor coapte. Miroase in incapere a fructe amarui, a dragoste si-a asteptare.
Au trecut treisprezece ani.
E ca o poza veche veche dintr-un album strain care ma umple de tandretea si emotia unui trecut pe care parca nu l-am trait.