Odata am ucis o vrabie

Linga complexul " Stejarii" un om cu o bita de baseball alerga. S-a oprit si a inceput sa loveasca ceva cu salbaticie. Era un iepure care se prinsese intr-un gard. Ii rupsese coloana dar continua. Noi, participantii la trafic, cetateni ai lumii secolului 21 am deschis geamurile si am inceput sa urlam care mai de care cite ceva. Iepurele nu zicea nimic. Misca spasmodic o labuta. "Omul" cu bita l-a apucat si l-a aruncat intr-o Dacie veche in care mai erau 5 semeni. L-a aruncat pur si simplu peste ei, a injurat si a ris, s-a urcat in masina si au demarat.

O scena absolut halucinanta care ma bintuie inca.

Marius Batu - Odatã am ucis o vrabie
Vezi mai multe video din Muzica »

Despre planete si stele

Mi s-a spus ca, fiind copil, bunicul ma plimba seara si imi spunea: Uite, tataie, stelele! Imi vorbea indelung despre ele iar eu fiind la virsta la care vocabularul nu este foarte dezvoltat nu pricepeam prea multe dar ascultam cu atentie si nu plingeam niciodata in timpul plimbarilor cu el. Bunicul a murit, prea devreme, si nimeni nu m-a mai initiat in misterul stelelor. Am si acum o curiozitate fata de ele, dar probabil nu o pasiune din moment ce nu am gasit niciodata timpul sa ma interesez indeaproape.

Zilele trecute priveam luna si vedeam un fel de relief, de forme pe suprafata ei luminoasa. Mi-am amintit de un coleg de serviciu care a devenit astronaut la NASA. Intii antrenor de astronauti ( cu o traducere aproximativa) si apoi a fost selectionat sa zboare in spatiu. Rick va merge pe Luna curind mi-am imaginat ca pentru o clipa ne vom privi reciproc fara sa ne vedem si fara sa stim.

Si mi-am imaginat mai ales, cu instrumentele limitate ale imaginatiei mele, cit de minunat trebuie sa fie sa iti privesti planeta proprie, Terra, Pamintul, asa albastra cum se spune ca este din spatiu...

Les vieux

Ieri am trecut la o ora ciudata (11) prin cartierul Drumul Taberei. Stateam la semafor privind in jur. Deodata am avut o viziune apocaliptica a unui oras plin doar de oameni in virsta. Treceau in toate partile si m-a trecut un fior. Mi-a revenit in minte un cintec Jacques Brel -Les Vieux pe care nu am mai putut sa-l ascult dupa prima auditie.




Les vieux
Les vieux ne parlent plus ou alors seulement parfois du bout des yeux
Même riches ils sont pauvres, ils n'ont plus d'illusions et n'ont qu'un coeur pour deux.
Chez eux ça sent le thym, le propre, la lavande et le verbe d'antan
Que l'on vive à Paris on vit tous en province quand on vit trop longtemps
Est-ce d'avoir trop ri que leur voix se lézarde quand ils parlent d'hier
Et d'avoir trop pleuré que des larmes encore leur perlent aux paupières
Et s'ils tremblent un peu est-ce de voir vieillir la pendule d'argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui dit : je vous attends

Les vieux ne rêvent p!us, leurs livres s'ensommeillent, leurs pianos sont fermés
Le petit chat est mort, le muscat du dimanche ne les fait plus chanter
Les vieux ne bougent plus, leurs gestes ont trop de rides, leur monde est trop petit
Du lit à la fenêtre, puis du lit au fauteuil et puis du lit au lit
Et s'ils sortent encore, bras dessus bras dessous, tout habillés de raide
C'est pour suivre au soleil l'enterrement d'un plus vieux, l'enterrement d'une plus laide
Et le temps d'un sanglot, oublier toute une heure la pendule d'argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, et puis qui les attend

Les vieux ne meurent pas, ils s'endorment un jour et dorment trop longtemps
Ils se tiennent la main, ils ont peur de se perdre et se perdent pourtant
Et l'autre reste là, le meilleur ou le pire, le doux ou le sévère
Cela n'importe pas, celui des deux qui reste se retrouve en enfer
Vous le verrez peut-être, vous la verrez parfois en pluie et en chagrin
Traverser le présent en s'excusant déjà de n'être pas plus loin
Et fuir devant vous une dernière fois la pendule d'argent
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui leur dit : je t'attends
Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non et puis qui nous attend
Jacques Brel - 1963

Caut mare...astept provincia ;-)))

Oamenii imi vorbesc mereu de vacante la mare si insuletropicale siplajealbe siapealbastresilimpezi ca despre un paradis pierdut, ca o oaza bla bla bla intelegeti despre ce vorbesc.
Mie mi-e dor de mare doar iarna, si atunci uneori. Pentru mine marea este asociata cu ceea ce francezul numeste "bronzer idiot", cu galagia si "distractia" in acceptiunea comuna a termenului.
Cred ca e greu sa intelegi marea sau ea sa te inteleaga pe tine si sa intri intr-o stare de gratie. Pentru asta iti trebuie liniste si un petec de nisip, compania potrivita sau singuratatea. Am iubit marea rar in golfuri uitate de oameni si timp care devin din ce in ce mai rare.
Mi-as dori sa mai gasesc astfel de locuri pentru ca simt ca nu sunt sincera fata de Mare, sunt nedreapta si frivola. Ii ofer doar partea asta din fiinta mea asa cum multi oferim semenilor lucruri nesemnificative din noi insine.
In ultimul timp am devenit mult mai sincera. In primul rind fata de mine si apoi fata de altii. A fost greu si inca este dar ma simt mai usoara. Marea nu ma face deocamdata sa ma simt mai usoara. Imi trezeste tristeti devastatoare pe care nu le inteleg si care vin de foarte departe parca dinainte de a fi. Un fel de otrava placuta, un drog cu toate efectele lui este marea mea .
"Imposibila usuratate a fiintei"
Mai caut.

Hm!

Asadar compotul e o supa de fructe.

Sarbatori Fericite

tuturor!

...

Azi am avut examenul pentru centura neagra ( TKD) . 3 ore si jumatate.
A fost foarte greu. Desi anul asta am alergat 5 km in fiecare zi inafara de sfirsitul de saptamina.
Stiu ca am facut foarte bine dar nu pot sa ma bucur.
Ca intotdeauna nu cred ca merit.
Cu toate astea stiu ca o sa o am.Centura neagra.
Sunt atit de obosita incit nu pot sa dorm.
Tuturor din clasa le e frica sa lupte impotriva mea. Doar instructorul e foarte mindru de eleva lui care nu face pasul inapoi.
Aproape ca imi vine sa rid. Cine ar crede asta atunci cind ma vede prima oara?

Vacanta placuta tuturor!

Voy a leer

Saptamina trecuta o colega a plecat la Madrid la o conferinta. M-a intrebat: "Ce sa-ti aduc de la Madrid?". Crezind ca e genul de intrebare politicoasa am spus "Nimic. multumesc". Ea insa insista: "Nu vrei tu o carte?" De unde stie ea ca imi place sa citesc, ma intreb, pentru ca rarele noastre conversatii se invirt in jurul unor subiecte anodine sau profesional-anodine...Oricum gindul tisneste brusc si spun da da Saramago daca gasesti, in franceza, si ii dau doua titluri: Eseu despre luciditate si Omul duplicat- care nu au fost traduse la noi.
Eram aproape sigura ca nu o sa le gaseasca asa ca mare mi-a fost surpriza cind la intoarcere imi intinde o carte si imi zice: "Nu am gasit-o pe prima , asa ca ti-am luat-o pe a doua."
E o carte mare si moale, putin fosnitoare, e noua dar are paginile galbui, e maleabila... blinda parca. Coperta e alba si are scrise in relief titlul si numele scriitorului: Jose Saramago El hombre duplicado. ( ah, nu a gasit-o in franceza asa ca mi-a cumparat-o in spanioala.)
Imi plimb degetele pe scrisul in relief, ca un orb, si nu pot sa descriu placerea care ma cuprinde la gindul ca o s-o citesc. Bineinteles apoi ma cuprinde ingrijorarea cu privire la nivelul spaniolei mele dar va merita orice efort, sunt sigura.

Acestea sunt intrebarile de pe coperta.
" Como saber quien somos? Que nos defines como personas individuales y unicas? Podriamos entercambiarnos con nuestro doble sin que nuestros allegados lo percibiesen?

Primavara

Livada de la Baneasa e in floare. Asteptind primavara ascult...

Experiente

In mod ciudat am ajuns antrenoare a echipei de JV basket fete acum 2 ani. Mi-a fost groaza ca nu o sa fiu in stare sa fac nimic bun si m-am cam codit sa accept dar nimeni nu voia sa le antreneze. Riscul era sa pierd turneul si sa ma fac de ris...
Basketul a fost sportul meu preferat in ciuda inaltimii mele "pigmeice". L-am jucat 8 ani destul de constant. Dar sa-l antrenez???
Anul trecut am luat locul 3 spre uimirea tuturor.
Anul asta am invatat continuu de la cealalta antrenoare ( a echipei serioase)-care se si pricepe fiind profesionista- pe care am spionat-o, intrebat-o , terorizat-o. Mi-a placut imens sa antrenez si nu am mai luat-o drept o ocazie sa joc eu basket. A fost...altceva.
Planetele s-au aliniat si am luat locul 1.
Am batut Moscova de doua ori ( o data in finala) o echipa de 2 ori mai buna decit noi. Nu am pierdut nici un meci desi toate echipele erau mai inalte si mai atletice decit noi.
Turneul a fost insa la Bucuresti iar atmosfera din sala -plina pina la refuz a fost minunata si infernala in acelasi timp. Pentru mine a fost o experienta pe care nu o pot compara cu nimic altceva. Senzatii ciudate, sentimente de toate felurile ( am pierdut primul sfert in fiecare meci ;-)), indescriptibil...
Singurul lucru pe care l-am inspirat fetelor a fost increderea. Orice time-out si orice pauza le-am folosit 20% pentru strategii si 80% convingindu-le ca noi vom juca din ce in ce mai bine si vom cistiga in sfertul 4; spunindu-le ca sunt mai bune decit crede toata lumea dar mai ales decit cred ele ca sunt. Si asa a si fost.
In finala am pierdut primele doua sferturi; eu am crezut in continuare ca vom cistiga; in sfertul 3 adversarele au mai inscris doar doua cosuri noi revenindu-ne spectaculos , iar in 4 ele nu au mai marcat nimic. Am cistigat la 20 de puncte diferenta intr-un final apocaliptic. Fetele alergau mai repede decit o facusera vreodata in viata lor sub privirile uluite ale rusoaicelor care crezusera ca vor cistiga, tribunele urlau frenetic si erai cuprins de o forma de betie a simturilor ciudata, de o febra, de o bucurie primitiva...
Nici acum nu imi vine sa cred ca a fost real...
Dupa meci arbitrii au venit la mine si mi-au spus ca ei nu au inteles CUM am cistigat. Moscova era mai buna ca echipa. Eu sunt in continuare convinsa ca au fost increderea, speranta, credinta ca putem invinge.
Chiar daca am fi ajuns pe ultimul loc (ceea ce s-a intimplat acum 3 ani si acum 4 ani cind eram " antrenor secund" ) tot a meritat sa antrenez. Pentru diferite motive pe care poate le voi expune alta data.
In plus imi dau seama ce experienta as fi ratat daca nu as fi avut curajul/ increderea sa ma implic.
Si ma intreb: cum sa imi dau/ induc mie personal increderea asta pe care imi dau acum seama ca pot sa o transmit celorlalti???

Pentru Prietenie

Ma intorceam acasa in traficul ireal din Bucuresti. Inaintam metru cu metru, cu gindurile alandala si privirea incercind sa surprinda si altceva decit beton si sticla. ( da, peisajul s-a schimbat imens).
Trasa pe dreapta, frumoasa, curata, stralucind, neagra, clipind si sclipind una dintre masinile mele preferate Honda Civic. Din pacate in pana. Linga ea proprietarii, tineri -la vreo 30 de ani;-)) din clasa medie (daca o putem numi asa). Privind cu atentie -coloana de masini nu avansa deloc- am observa ca el tinea in mina o foaie de hirtie si, in mod evident incerca sa inteleaga cum se schimba o roata.
Brusc si prustian ;-)) mi-am amintit de prima mea pana cu Citroenul. Am ajuns la scoala si plina de nervi am anuntat pe cine am apucat ca am o pana de cauciuc. Peter a spus: " Hai ca te invat eu sa schimbi roata"! Am fost foarte fericita. Era primavara si batea vintul, " rochia se zbatea disperata sa-mi ascunda genunchii" vorba poetei, mirosea in aer a iarba si flori si aveam o acadea care-mi facea limba albastra. Am ajuns la masina si Peter a inceput sa-mi puna intrebari al caror raspuns mi-era total necunoscut. Unde a cricul, unde e roata? In sfirsit le-am gasit. Peter imi spunea ce sa fac iar eu trebuia sa execut. Sa scot roata " bolnava" a mers, dar cind a fost sa o pun pe cea sanatoasa lucrurile au devenit din ce in ce mai plictisitoare. Am aplicat metoda " miortzaiala " care functioneaza fara gres, mi-am declarat incompetenta, am afirmat ca nu pot sa tin roata ca e grea, m-am uitat gales, am fluturat din gene. Alti doi barbati vinjosi s-au oferit sa ma ajute dar Peter a fost ferm: NU! trebuie sa ma descurc singura daca mi se intimpla In the middle of nowhere...M-am murdarit infiorator peste tot, a trebuit sa renunt la acadea si sa privesc, geloasa, cum o maninca furnicile. Bineinteles ca am reusit sa pun roata, sa o pun pe cealalta la loc, sa pun cricul in cutie si cutia in lacasul ei. Entuziasmul initial imi disparuse, eram obosita si miinile jegoase ma dureau destul de tare...E drept ca nu mai am nevoie de harta ca sa schimb o roata.
Peter m-a invatat sa navighez deasemenea si nu am sa uit asta niciodata. Este una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea. Mi-e dor de el adesea si mai ales de discutiile noastre ( si in special cele despre poezie). El stie ca imi este Prieten oriunde ne va purta viata.

Pentru tine Peter:


Muere lentamente quien se transforma en esclavo del hábito, repitiendo todos los días los mismos trayectos, quien no cambia de marca, no arriesga vestir un color nuevo y no le habla a quien no conoce.
Muere lentamente quien evita una pasión, quien prefiere el negro sobre blanco y los puntos sobre las "íes" a un remolino de emociones, justamente las que rescatan el brillo de los ojos, sonrisas de los bostezos, corazones a los tropiezos y sentimientos.
Muere lentamente quien no voltea la mesa cuando está infeliz en el trabajo, quien no arriesga lo cierto por lo incierto para ir detrás de un sueño, quien no se permite por lo menos una vez en la vida, huir de los consejos sensatos.
Muere lentamente quien no viaja, quien no lee, quien no oye música, quien no encuentra gracia en sí mismo.
Muere lentamente quien destruye su amor propio, quien no se deja ayudar.
Muere lentamente, quien pasa los días quejándose de su mala suerte o de la lluvia incesante.
Muere lentamente, quien abandona un proyecto antes de iniciarlo, no preguntando de un asunto que desconoce o no respondiendo cuando le indagan sobre algo que sabe.

Evitemos la muerte en suaves cuotas, recordando siempre que estar vivo exige un esfuerzo mucho mayor que el simple hecho de respirar.
Solamente la ardiente paciencia hará que conquistemos una espléndida felicidad.
Pablo Neruda


Traducere jalnica:

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata
ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste; cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea arzatoare ne va face sa cucerim o fericire splendida.

Melody Day

De ziua celebrului Valentin am intrebat " In ce zi suntem?". "E Sfintul Valentin." mi s-a raspuns. "OK dar in cit suntem azi? " si am vazut oroarea in ochii celuilalt... Eu chiar nu stiam.
Pentru mine astazi e Melody Day. Va las deci cu muzica psihedelica si filmuletul ( reusit dupa parerea mea)



Caribou - Melody Day

Melody day what have I done
Now our hearts are locked up tight again
And when I pray it's all begun
Then your smile it melts away again

Melody day where have you gone
And the hope I had is dying
And what we had has come undone
Then your smile it melts away again

Melody day what have I done
Now our hearts are locked up tight again
And when I pray it's all begun
Then your smile it melts away again

Tell them
Tell them I always knew why
So long
So I would like to say goodbye

Secretul

Fenomene ciudate se petrec cu noi. Am observat ca, in timp, mi-a crescut rezistenta la durere.
Deunazi am fost la dentist. Si cum lucra ea acolo meticulos ma tot intreba: "Te doare?" Durerea era suportabila asa ca am spus ca nu. Apoi mi-a zis :" Am ajuns pe nerv, lucrez pe el...stiu ca te doare" . Ma durea, e drept, dar amintirile mele despre alte experiente similare erau mult mai crincene asa ca doamnei nu-i venea sa creada ca inafara de citeva incordari pasagere nu am reactionat in nici un fel.
Ieri am jucat basket si mi-am (sa zicem ) scrintit degetul mic. Am incercat sa ignor situatia si am continuat sa joc. Bineinteles ca am fost lovita din nou, fatalitate, peste acelasi deget. Aproape ca mi-au dat lacrimile insa probabil adrenalina lucra. La sfirsitul meciului degetul era dublu ( foaarte umflat) si deja putin vinat. MA uitam la el cum sufera in timp ce -l "criogenam" si -l ungeam cu tot soiul de potiuni magice mai mult sau mai putin mirositoare. Astazi este triplu si vinat tot. Cind scriu nu pot sa apas a, z. (nici q daca as avea nevoie;-)) O fi luxat. (imi place cum suna;-)))
Durerea exista dar ne-am imprietenit. S-a intimplat in timp, sunt sigura. Cred ca asta e secretul.

Zimbete

Am primit citeva mesaje pe telefon si nu stiu de la cine sunt...Unele imi sunt clar adresate altele habar n-am...poate erau pentru altcineva care le asteapta inca...

In ultimele saptamini mi s-a spus "domnisoara" adesea...si asta ma face sa zimbesc.

In prima zi a anului imi amintesc de copilarie si de citiva oameni pe care i-am iubit si nu mai sunt. Fara tristete. Fara regrete. Cu dragoste. 

Prezentul e frumos, iubirea exista si moartea exista si ea. Zimbesc. E o zi simpla in care sunt fericita fara motiv, asa cum probabil si trebuie. Totul e bine.

Scuze

Astazi pe o strada foarte aglomerata din Bucuresti lui Mos Craciun i s-a oprit motorul masinii. Si nu a mai pornit. Era o masina mica-mica si foarte foarte veche asa cum se cuvine (de altfel) unui mos ghinionist care probabil avea si sania in pana. A incercat el un timp sa convinga masinuta sa porneasca , iar apoi, in corul de claxoane turbate ale participantilor la trafic, a coborit si a inceput sa o impinga. Bineinteles ca nimeni nu l-a ajutat. Nici macar eu. Ma innebuneau claxoanele...

Exista intotdeauna o scuza.

Marti cite ceasuri rele?

Cind m-am sculat la 4.30 nimic nu anunta ca ziua va incepe atit de prost. Mi-am luat cartea pe care mi-a adus-o direct in clasa bibliotecarul nostru The Road de Cormac McCarthy. Aici trebuie sa divaghez;-)): am fost total uluita cind a venit sa mi-o aduca: noi avuseseram citeva discutii despre carti si stiam ca e un lector avizat (oups ia te uita am ajuns sa folosesc cuvintul lecktor cam des...)Chiar ma bucuram ca mai am cu cine vorbi si despre altceva decit scoala si vaicareala. Dar sa-mi aduca personal cartea care-i si apartine, mai rar. Am timp n-am timp o s-o citesc. (si chiar nu e rea, dar ma face sa-mi dau seasma ca nivelul englezei mele a luat-o din nou la vale sau hoinareste doar pe colinele limbajului de zi cu zi si ale slangului).
Asa...si cum citeam eu linistita stiind ca abia de la 6.45 am tenis deci pot sa plec la 6.20, unde nu incep mare sa aud prin termopane niste huruituri inspaimintatoare...Alarmele masinilor urlau intr-un cor, nu antic ci nouveau-antique asa ca pina la urma ma uit pe geam. Si ce vad? Tancuri. Tancuri si iar tancuri.
M-a strabatut un sentiment rau si m-am gindit la bunica. Doua razboaie mondiale a prins + revolutia romana...A trait aproape un secol, nascuta fiind in 1900 si fiind foarte longeviva.
Si apoi mi-a venit in cap poezia pe care o discut cu A2-ul:
"Oh Barbara
Quelle connerie la guerre
Qu'es-tu devenue maintenant
Sous cette pluie de fer
De feu d'acier de sang
Et celui qui te serrait dans ses bras
Amoureusement
Est-il mort disparu ou bien encore vivant
Oh Barbara
Il pleut sans cesse sur Brest
Comme il pleuvait avant
Mais ce n'est plus pareil et tout est abîmé
C'est une pluie de deuil terrible et désolée
Ce n'est même plus l'orage
De fer d'acier de sang
Tout simplement des nuages
Qui crèvent comme des chiens
Des chiens qui disparaissent
Au fil de l'eau sur Brest
Et vont pourrir au loin
Au loin très loin de Brest
Dont il ne reste rien."
Livresca am mai devenit...Era sa ma apuce starea de meditatie da' m-am abtinut.;-))

M-am prins ca tancurile sunt pentru defilarea de 1 Decembrie si m-am gindit ca avem destul de multe...
Am mai citit eu in zgomotul infernal si apoi am plecat. Era un frig afara si un vint...ca mai sa ma ia pe sus...Muoscova Muoskva.

LA Piata Presei doi polititsti degerati. Unul fuma. Mai sa-i compatimesc. Se face verde, dau sa plec, incep sa se agite: ca s-o iau la stinga nu la dreapta. Ce sa fac, o iau, da ma apuca toti nervii. La naiba daca stiu cum am ajuns mai ales ca mergeam cu 130...Am oprit intr-o statie de autobuz (mi-a intrat si ABS -ul ...) si am intrebat. Eram pe drumul cel bun... Am spus ca intirzii , am intirziat, doar 35 de minute de tenis ...la 7.40 sedinta unde oamenii nu inteleg sa discute probleme ci cred ca totul ii priveste pe ei; per-so-nal.O domnita aproape ca a plins...

Sa vedem cum va continua ziua asta...