Am recitit "Lupul de stepa" a lui Herman Hesse. Aceeasi senzatie minunata: ceva s-a zbirlit in mine intr-un mod placut si motorasele mi-au zbirniit. Timpul si spatiul au disparut si m-am ghemuit in lectura ca intr-un pintec cald.
Dincolo de frumusetea scrisului, de disparitia granitei dintre fantezie si realitate mi-a ramas o senzatie clara de optimism de plutire si de transcendenta.
Recitindu-l parca am invatat din nou sa citesc.
"Ziua trecuse la fel ca toate celelalte; o pacalisem, o omorasem si pe aceasta, incetisor, cu primitivitatea si timiditatea artei mele de a-mi duce traiul; lucrasem cateva ore, cotrobaisem prin niste carti vechi, durerile obisnuite pentru un om de varsta mea ma chinuiesera timp de doua ore, inghitisem un praf, bucurandu-ma ca am putut sa insel astfel durerile, facusem o baie fierbinte, absorbind in tot trupul caldura tandra, primisem de trei ori cate ceva prin posta si parcursesem scrisorile si tpariturile acelea nefolositoare, imi facusem exercitiile de respiratie dar, din comoditate, renuntasem de data aceasta la exercitiile de gandire si ma plimbasem timp de o ora, observand cum norii cirus desenau pe cer contururi frumoase, delicate, incantatoare. Toate acestea erau foarte agreabile, ca si cititul in carti vechi, ca si baia fierbinte, dar - punandu-le cap la cap - ziua de azi nu fusese nici fermecatoare, nici stralucita, nu fusese o zi norocoasa plina de bucurie, ci una din acele zile care, inca de multa vreme incoace, trebuiau sa fie pentru mine ceva normal si obisnuit: zile potrivit de placute, fara doar si poate suportabile, acceptabile, incropite, zile fara dureri adevarate, fara griji adevarate, nebantuite ed suferinta si deznadejde, zile in care cantaresti fara pic de teama sau de emotie, cu sange rece si cumpatare, chiar si intrebarea daca nu cumva sosise timpul sa…
A fost odata un anume Harry, caruia i se zicea lupul de stepa. Umbla pe doua picioare, purta imbracaminte si era om, dar de fapt nu era altceva decat un lup de stepa. Invatase multe din cate pot invata oamenii cu mintea dreschisa si era un barbat destul de inteligent. Un singur lucru nu invatase insa: cum sa fie multumimt de el insusi si de viata lui. Nu era capabil de asa ceva, era un om nemultumit. Lucrul acesta i se tragea probabil din aceea ca, in strafundurile inimii sale, stia in permanenta ca de fapt nu era nicidecum un om, ci un lup de stepa. Acesta avea, asadar, doua firi, una de om si una de lup, asta fusese soarta lui si se prea poate ca un asemenea destin sa nu fi fost defel ceva deosebit sau rar.
Fumul greu,dulceag, mirosea placut, ma simteam golit pe dinauntru si gata sa dorm un an intreg. Ne despartim de Harry, il lasam sa mearga singur mai departe pe drumul sau. De va fi sa ajunga in randul nemuritorilor, de va fi sa ajunga acolo unde se pare ca tinteste drumul sau anevoios, de va fi cata uimire va privi Harry la acest du-te-vino, la acest zigzag salbatic, nehotarat, al traiectoriei sale; cat de incurajator, mustrator, compatimitor, inveselit i-ar mai zambi el acestui lup de stepa"
Lupul de stepa
Hermann Hesse
Editura Rao , 2005
