Fara titlu

Hazardul nu alege, el propune.

Pentru zilele care nu prevestesc nimic & Intru amintire

Telegrame


I
Către P.B. Phőnix
Draga mea, aici focul a ars cuvintele. Au rămas muţi cei care le spuneau. Mâine la ora 11 aştept răspunsul. La voi ce se întâmplă cu aerul? (cifrat, prin F.)
Semnat N.

II
Am să arestez umbra dacă continuaţi să dormiţi pe ea. Frunza nu este un pat chiar dacă soarele o depune pentru somn.
E un ordin.
Semnează N. în numele mai multora.

III
Dragă şi iubite,
Opreşte curgerea sângelui din oi şi comunică-mi aceasta. Dă o oarecare libertate pulsului. Cu inimile oprite te rugăm să laşi şi să trimiţi zahărul.
Al tău N.

IV
Contractează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit.Unanimitate pentru pasărea Phőnix. Dacă sunt alte propuneri, telegrafiaţi cifrat. N.

V
Porcule,
Te rog să înţelegi că ne este foame chiar dacă ne este scârbă de grăsime.
Cu greaţă, N.

VI
Către Omega, Tellus şi Sigma
Până mâine vă rog să faceţi rost de timp. Modificările de cadran trimiteţi-le spre aprobare. Până la licurici dar în nici un caz până la greier. Anunţaţi-mă de această respectare. N.

VII
Dragă Igreca
Vezi ce faci cu steaua polară. Împarte razele ei din 2 în 2. Lumina este de mâncare. Nu uita aceasta şi suflă norii. Cât mai multe stele noaptea cu atât mai puţini orbi. Ai grijă şi vezi ce faci cu cerul. Raportează N.

VIII
Către Z., către I. şi către draga de U.
Nu-i lăsaţi să surzească !
Bateţi în toba frunzelor clorofile ! Lumina trecută prin frunze n-o lăsaţi mai prejos decât 7 burţi sătule.
Dacă se plânge piatra anunţaţi cifrat lacrima. N.

IX
Dragă calule,
Dacă te călăreşte fără alergare secunda nu-i răspunde.
A ta la orice oră aleargă-mă. N.

X
Către natura din Nord,
Alăptaţi stelele cu frig. Nu le cereţi răsărire. Opriţi-le. Raportai de aceasta. Daţi-l afară pe L. Dacă se plânge să-mi scrie personal. Ordin. N.

XI
Către natura din Sud,
Vezi-ţi de treabă şi lasă-te uitată. Te avem în vedere până la orbire. Te avem în auz până la cântec. Surzii sunt nişte provocatori. Anunţă. N.

XII
Către luptătorii din ţinutul A.,
Dacă curge sânge din voi, dispreţuiţi-l. N.

XIII
Telegramă,
Încetaţi cu numărarea morţilor. Comunicaţi imediat cifrat, ce şi cum. Nu vă lăsaţi. În curând o să trimitem aer. Faceţi economie la respiraţie. Ţineţi păsările cerului la subţioara voastră până vă venim în ajutor. Încercaţi să emanaţi miros. Aerul va veni către voi în curând în cisterne. Raportaţi de primire. N.


(Nichita Stănescu – Respirări, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982

Pentru Prietenie

Ma intorceam acasa in traficul ireal din Bucuresti. Inaintam metru cu metru, cu gindurile alandala si privirea incercind sa surprinda si altceva decit beton si sticla. ( da, peisajul s-a schimbat imens).
Trasa pe dreapta, frumoasa, curata, stralucind, neagra, clipind si sclipind una dintre masinile mele preferate Honda Civic. Din pacate in pana. Linga ea proprietarii, tineri -la vreo 30 de ani;-)) din clasa medie (daca o putem numi asa). Privind cu atentie -coloana de masini nu avansa deloc- am observa ca el tinea in mina o foaie de hirtie si, in mod evident incerca sa inteleaga cum se schimba o roata.
Brusc si prustian ;-)) mi-am amintit de prima mea pana cu Citroenul. Am ajuns la scoala si plina de nervi am anuntat pe cine am apucat ca am o pana de cauciuc. Peter a spus: " Hai ca te invat eu sa schimbi roata"! Am fost foarte fericita. Era primavara si batea vintul, " rochia se zbatea disperata sa-mi ascunda genunchii" vorba poetei, mirosea in aer a iarba si flori si aveam o acadea care-mi facea limba albastra. Am ajuns la masina si Peter a inceput sa-mi puna intrebari al caror raspuns mi-era total necunoscut. Unde a cricul, unde e roata? In sfirsit le-am gasit. Peter imi spunea ce sa fac iar eu trebuia sa execut. Sa scot roata " bolnava" a mers, dar cind a fost sa o pun pe cea sanatoasa lucrurile au devenit din ce in ce mai plictisitoare. Am aplicat metoda " miortzaiala " care functioneaza fara gres, mi-am declarat incompetenta, am afirmat ca nu pot sa tin roata ca e grea, m-am uitat gales, am fluturat din gene. Alti doi barbati vinjosi s-au oferit sa ma ajute dar Peter a fost ferm: NU! trebuie sa ma descurc singura daca mi se intimpla In the middle of nowhere...M-am murdarit infiorator peste tot, a trebuit sa renunt la acadea si sa privesc, geloasa, cum o maninca furnicile. Bineinteles ca am reusit sa pun roata, sa o pun pe cealalta la loc, sa pun cricul in cutie si cutia in lacasul ei. Entuziasmul initial imi disparuse, eram obosita si miinile jegoase ma dureau destul de tare...E drept ca nu mai am nevoie de harta ca sa schimb o roata.
Peter m-a invatat sa navighez deasemenea si nu am sa uit asta niciodata. Este una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea. Mi-e dor de el adesea si mai ales de discutiile noastre ( si in special cele despre poezie). El stie ca imi este Prieten oriunde ne va purta viata.

Pentru tine Peter:


Muere lentamente quien se transforma en esclavo del hábito, repitiendo todos los días los mismos trayectos, quien no cambia de marca, no arriesga vestir un color nuevo y no le habla a quien no conoce.
Muere lentamente quien evita una pasión, quien prefiere el negro sobre blanco y los puntos sobre las "íes" a un remolino de emociones, justamente las que rescatan el brillo de los ojos, sonrisas de los bostezos, corazones a los tropiezos y sentimientos.
Muere lentamente quien no voltea la mesa cuando está infeliz en el trabajo, quien no arriesga lo cierto por lo incierto para ir detrás de un sueño, quien no se permite por lo menos una vez en la vida, huir de los consejos sensatos.
Muere lentamente quien no viaja, quien no lee, quien no oye música, quien no encuentra gracia en sí mismo.
Muere lentamente quien destruye su amor propio, quien no se deja ayudar.
Muere lentamente, quien pasa los días quejándose de su mala suerte o de la lluvia incesante.
Muere lentamente, quien abandona un proyecto antes de iniciarlo, no preguntando de un asunto que desconoce o no respondiendo cuando le indagan sobre algo que sabe.

Evitemos la muerte en suaves cuotas, recordando siempre que estar vivo exige un esfuerzo mucho mayor que el simple hecho de respirar.
Solamente la ardiente paciencia hará que conquistemos una espléndida felicidad.
Pablo Neruda


Traducere jalnica:

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata
ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste; cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea arzatoare ne va face sa cucerim o fericire splendida.

„Trebuie să vă obişnuiţi cu viaţa şi să învăţaţi să râdeţi.”

Am recitit "Lupul de stepa" a lui Herman Hesse. Aceeasi senzatie minunata: ceva s-a zbirlit in mine intr-un mod placut si motorasele mi-au zbirniit. Timpul si spatiul au disparut si m-am ghemuit in lectura ca intr-un pintec cald.
Dincolo de frumusetea scrisului, de disparitia granitei dintre fantezie si realitate mi-a ramas o senzatie clara de optimism de plutire si de transcendenta.
Recitindu-l parca am invatat din nou sa citesc.

"Ziua trecuse la fel ca toate celelalte; o pacalisem, o omorasem si pe aceasta, incetisor, cu primitivitatea si timiditatea artei mele de a-mi duce traiul; lucrasem cateva ore, cotrobaisem prin niste carti vechi, durerile obisnuite pentru un om de varsta mea ma chinuiesera timp de doua ore, inghitisem un praf, bucurandu-ma ca am putut sa insel astfel durerile, facusem o baie fierbinte, absorbind in tot trupul caldura tandra, primisem de trei ori cate ceva prin posta si parcursesem scrisorile si tpariturile acelea nefolositoare, imi facusem exercitiile de respiratie dar, din comoditate, renuntasem de data aceasta la exercitiile de gandire si ma plimbasem timp de o ora, observand cum norii cirus desenau pe cer contururi frumoase, delicate, incantatoare. Toate acestea erau foarte agreabile, ca si cititul in carti vechi, ca si baia fierbinte, dar - punandu-le cap la cap - ziua de azi nu fusese nici fermecatoare, nici stralucita, nu fusese o zi norocoasa plina de bucurie, ci una din acele zile care, inca de multa vreme incoace, trebuiau sa fie pentru mine ceva normal si obisnuit: zile potrivit de placute, fara doar si poate suportabile, acceptabile, incropite, zile fara dureri adevarate, fara griji adevarate, nebantuite ed suferinta si deznadejde, zile in care cantaresti fara pic de teama sau de emotie, cu sange rece si cumpatare, chiar si intrebarea daca nu cumva sosise timpul sa…
A fost odata un anume Harry, caruia i se zicea lupul de stepa. Umbla pe doua picioare, purta imbracaminte si era om, dar de fapt nu era altceva decat un lup de stepa. Invatase multe din cate pot invata oamenii cu mintea dreschisa si era un barbat destul de inteligent. Un singur lucru nu invatase insa: cum sa fie multumimt de el insusi si de viata lui. Nu era capabil de asa ceva, era un om nemultumit. Lucrul acesta i se tragea probabil din aceea ca, in strafundurile inimii sale, stia in permanenta ca de fapt nu era nicidecum un om, ci un lup de stepa. Acesta avea, asadar, doua firi, una de om si una de lup, asta fusese soarta lui si se prea poate ca un asemenea destin sa nu fi fost defel ceva deosebit sau rar.
Fumul greu,dulceag, mirosea placut, ma simteam golit pe dinauntru si gata sa dorm un an intreg. Ne despartim de Harry, il lasam sa mearga singur mai departe pe drumul sau. De va fi sa ajunga in randul nemuritorilor, de va fi sa ajunga acolo unde se pare ca tinteste drumul sau anevoios, de va fi cata uimire va privi Harry la acest du-te-vino, la acest zigzag salbatic, nehotarat, al traiectoriei sale; cat de incurajator, mustrator, compatimitor, inveselit i-ar mai zambi el acestui lup de stepa"

Lupul de stepa
Hermann Hesse
Editura Rao , 2005

Plesu "reloaded" ;-))

Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca "ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii".

Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.
Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.
Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.

Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii - la conservatori, postmodernistii - la elitisti. Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii,
autenticitati.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza, de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.

Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.

Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

I'm Really Very Fond

I'm really very fond of you,
he said.

I don't like fond.
It sounds like something
you would tell a dog.

Give me love,
or nothing.

Throw your fond in a pond,
I said.

But what I felt for him
was also warm, frisky,
moist-mouthed,
eager,
and could swim away

if forced to do so.

Alice Walker (Peter)

De demult

since feeling is first
e.e. cummings

since feeling is first
who pays any attention
to the syntax of things
will never wholly kiss you;
wholly to be a fool
while Spring is in the world

my blood approves,
and kisses are a better fate
than wisdom
lady i swear by all flowers. Don't cry
—the best gesture of my brain is less than
your eyelids' flutter which says

we are for each other: then
laugh, leaning back in my arms
for life's not a paragraph

And death i think is no parenthesis

Am gresit numarul...

Mi se intimpla sa vorbesc cu cite cineva si sa realizez dupa un timp ca a fost ca o discutie intre doi oameni (a)surziti brusc si care nu cunosc limbajul semnelor.
Ca atunci cind sunt extrem de obosita si ma uit la televizor il pun pe fara sonor-sau cum s-o traduce "mute" in romana -si nici nu vreau sa inteleg ceva doar ma uit in gol si incerc sa ma golesc de ginduri.
Ce emitator si receptor ce canal si cod...aproape ca imi vine sa rid.
Mecanismes detraques. Asta mi-a venit in minte acum.
Mi-amintesc finalul "scrisorii" lui Liiceanu catre Petru Cretia: acesta din urma il suna pe Liiceanu si-l intreaba ce mai face. Nu mai fac nimic, raspunde el. Legatura telefonica se intrerupe, Cretia revine, zice alo si incepe sa argumenteze cu pasiune:(citez aproximativ et je m'en fous magistralement):propozitia ta e falsa. Ceea ce vrei sa spui de fapt este ca nimic din ceea ce faci nu te reprezinta. Criza constiintei tale corespunde crizei filozofiei moderne...
De la capatul celalalt al firului se aude: Tu cu cine pizda ma-tii te certi ma???
Exact. Cu cine?

Mediocritatea

Daca nu am timp sa scriu macar am timp sa citesc...;-)
Iata, Petru Cretia despre mediocritate...

La originea lui, cuvantul mediocritate exprima
calitatea a ceva care se afla la mijloc intre poalele
unui munte si pisc, asadar nici jos, nici sus. Nici alb,
nici negru: cenusiu; nici rece nici cald: caldicel. De
fapt, daca dam cuvintelor bun si rau sensul lor cel
mai general si mai abstract, mediocru inseamna nici
bun nici rau, ceva care se afla la mijloc, intre ele, si
se afla acolo prin statutul sau definitoriu. Fireste, in
lume nu toate pot sa fie numai in vale sau numai pe
culmi, exista pretutindeni ceva intre ele, o realitate
mediana tot atat de reala si de legitima ca si extremele
ei. Si atunci e cazul sa ne intrebam de ce calificativul
mediocru a ajuns sa aiba un sens peiorativ: daca
spui despre cineva ca are o inteligenta mediocra sau,
mai rau, ca este un om mediocru, il jignesti. In fond
ce este atat de rau in a nu fi nici stupid, nici genial,
nici ticalos, nici sfant? Nu suntem oare asa cei mai
multi dintre noi? Nu e de gasit alta explicatie decat
aceea ca omul mediocru se crede intotdeauna mai
mult decat este si vrea sa fie tratat ca atare, sa uzurpe
locul excelentei, sa se afle sus, in varf. Asa putem
intelege cum sensul depreciativ al cuvantului s-a
nascut din reactia noastra la ifosul mediocritatii si la
dorinta ei de a se afla mereu in frunte, in locul celor
cu adevarat buni. Mediocru se spune intotdeauna de
sus in jos: ar fi greu sa auzi pe un om prost sau
netrebnic denuntandu-l pe altul ca este mediocru.
Dar, alaturi de mediocritatea veleitara, adesea
agresiva, se afla printre noi si un alt tip de mediocritate,
aceea multumita cu ea insasi, incapabila sa vada
sau sa inteleaga ceva mai presus de firea sa, inchisa
in sine si inspaimantata de orice risc. Omul mediocru
e lipsit de nobletea vreunei daruiri sau generozitati,
el isi traieste viata intr-un chip meschin, neinsufletit
de nici un avant. Meschine sunt si visele lui. Nu este
in stare sa fie macar cu adevarat avar sau cu adevarat
las. Nu e nici macar foarte prost si nu e niciodata un
ticalos in toata legea. Si, pe de alta parte, se uita
uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el si
ii judeca in numele unor principii inguste, cel mai
adesea niste triste prejudecati, socotite de el, cu o
indaratnicie obtuza, drept infailibile. Vede necumpa-
tare, nechibzuinta, necugetare in orice act care trece
de stramtele hotare ale vietii si ale mintii sale, iar
marile pasiuni si marile pierzanii ii inspaimanta cu
niste furtuni. In fata marilor idei, la care de fapt nu
are acces, sta uneori perplex, dar cel mai adesea
incredul ti mefient, daca nu chiar indignat. Iar cand
ceva din excelenta lumii ii trezeste totusi interesul
sau curiozitatea, omul mediocru vrea sa participe si
el cumva, dar fara efort si fara risc, de la locul lui caldicel.
De acolo poate sa riste prin procura, asistand la
performantele vedetelor, ale atletilor, ale golgheterilor
si ale eroilor in general. Cu grija sa nu-l traga vreun
curent, sa nu-si provoace vreo indigestie, sa nu-si
depaseasca bugetul bine socotit, sa nu cumva sa-i
intre in casa si in viata insolitul si nelinistitorul. Daca
ar bate Dumnezeu la usa lui, s-ar teme sa-i deschida.
Omul mediocru este o crisalida din care niciodata nu
se vor naste aripile unui zbor.
De aceea mediocritatea, in toate formele ei, este
atat de nociva. In chip inerent foarte raspandita, ea se
insinueaza pretutindeni ca o pecingine, prezenta ei e
masiva, multiforma, adesori coplesitoare, cauta sa se
impuna, ocupa posturi, isi ia aere de onorabilitate, isi
aroga drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil
de dislocat, mai ales cand e insistenta si harnica, si,
pe de alta parte, cand cei de o seama, pleava mediocrilor,
se asociaza si se solidarizeaza, cum se intampla
de cele mai multe ori, nu atat intre ci si impotriva
a tot ceea ce simt ca ii depaseste. Apoi, prevalanduse
de niste forme prea generale, se statorniceste,
sinistra mediocritate prinde radacini si porneste sa
niveleze lumea dupa chipul si asemanarea ei, macina
nd marunt tot ce este mai presus de ea, vanturand
prin veacuri un neant cenusiu.