Ma intorceam acasa in traficul ireal din Bucuresti. Inaintam metru cu metru, cu gindurile alandala si privirea incercind sa surprinda si altceva decit beton si sticla. ( da, peisajul s-a schimbat imens).
Trasa pe dreapta, frumoasa, curata, stralucind, neagra, clipind si sclipind una dintre masinile mele preferate Honda Civic. Din pacate in pana. Linga ea proprietarii, tineri -la vreo 30 de ani;-)) din clasa medie (daca o putem numi asa). Privind cu atentie -coloana de masini nu avansa deloc- am observa ca el tinea in mina o foaie de hirtie si, in mod evident incerca sa inteleaga cum se schimba o roata.
Brusc si prustian ;-)) mi-am amintit de prima mea pana cu Citroenul. Am ajuns la scoala si plina de nervi am anuntat pe cine am apucat ca am o pana de cauciuc. Peter a spus: " Hai ca te invat eu sa schimbi roata"! Am fost foarte fericita. Era primavara si batea vintul, " rochia se zbatea disperata sa-mi ascunda genunchii" vorba poetei, mirosea in aer a iarba si flori si aveam o acadea care-mi facea limba albastra. Am ajuns la masina si Peter a inceput sa-mi puna intrebari al caror raspuns mi-era total necunoscut. Unde a cricul, unde e roata? In sfirsit le-am gasit. Peter imi spunea ce sa fac iar eu trebuia sa execut. Sa scot roata " bolnava" a mers, dar cind a fost sa o pun pe cea sanatoasa lucrurile au devenit din ce in ce mai plictisitoare. Am aplicat metoda " miortzaiala " care functioneaza fara gres, mi-am declarat incompetenta, am afirmat ca nu pot sa tin roata ca e grea, m-am uitat gales, am fluturat din gene. Alti doi barbati vinjosi s-au oferit sa ma ajute dar Peter a fost ferm: NU! trebuie sa ma descurc singura daca mi se intimpla In the middle of nowhere...M-am murdarit infiorator peste tot, a trebuit sa renunt la acadea si sa privesc, geloasa, cum o maninca furnicile. Bineinteles ca am reusit sa pun roata, sa o pun pe cealalta la loc, sa pun cricul in cutie si cutia in lacasul ei. Entuziasmul initial imi disparuse, eram obosita si miinile jegoase ma dureau destul de tare...E drept ca nu mai am nevoie de harta ca sa schimb o roata.
Peter m-a invatat sa navighez deasemenea si nu am sa uit asta niciodata. Este una dintre cele mai frumoase experiente din viata mea. Mi-e dor de el adesea si mai ales de discutiile noastre ( si in special cele despre poezie). El stie ca imi este Prieten oriunde ne va purta viata.
Pentru tine Peter:
Muere lentamente quien se transforma en esclavo del hábito, repitiendo todos los días los mismos trayectos, quien no cambia de marca, no arriesga vestir un color nuevo y no le habla a quien no conoce.
Muere lentamente quien evita una pasión, quien prefiere el negro sobre blanco y los puntos sobre las "íes" a un remolino de emociones, justamente las que rescatan el brillo de los ojos, sonrisas de los bostezos, corazones a los tropiezos y sentimientos.
Muere lentamente quien no voltea la mesa cuando está infeliz en el trabajo, quien no arriesga lo cierto por lo incierto para ir detrás de un sueño, quien no se permite por lo menos una vez en la vida, huir de los consejos sensatos.
Muere lentamente quien no viaja, quien no lee, quien no oye música, quien no encuentra gracia en sí mismo.
Muere lentamente quien destruye su amor propio, quien no se deja ayudar.
Muere lentamente, quien pasa los días quejándose de su mala suerte o de la lluvia incesante.
Muere lentamente, quien abandona un proyecto antes de iniciarlo, no preguntando de un asunto que desconoce o no respondiendo cuando le indagan sobre algo que sabe.
Evitemos la muerte en suaves cuotas, recordando siempre que estar vivo exige un esfuerzo mucho mayor que el simple hecho de respirar.
Solamente la ardiente paciencia hará que conquistemos una espléndida felicidad.
Pablo Neruda
Traducere jalnica:
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata
ochii sa straluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste; cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea arzatoare ne va face sa cucerim o fericire splendida.