Experiente

In mod ciudat am ajuns antrenoare a echipei de JV basket fete acum 2 ani. Mi-a fost groaza ca nu o sa fiu in stare sa fac nimic bun si m-am cam codit sa accept dar nimeni nu voia sa le antreneze. Riscul era sa pierd turneul si sa ma fac de ris...
Basketul a fost sportul meu preferat in ciuda inaltimii mele "pigmeice". L-am jucat 8 ani destul de constant. Dar sa-l antrenez???
Anul trecut am luat locul 3 spre uimirea tuturor.
Anul asta am invatat continuu de la cealalta antrenoare ( a echipei serioase)-care se si pricepe fiind profesionista- pe care am spionat-o, intrebat-o , terorizat-o. Mi-a placut imens sa antrenez si nu am mai luat-o drept o ocazie sa joc eu basket. A fost...altceva.
Planetele s-au aliniat si am luat locul 1.
Am batut Moscova de doua ori ( o data in finala) o echipa de 2 ori mai buna decit noi. Nu am pierdut nici un meci desi toate echipele erau mai inalte si mai atletice decit noi.
Turneul a fost insa la Bucuresti iar atmosfera din sala -plina pina la refuz a fost minunata si infernala in acelasi timp. Pentru mine a fost o experienta pe care nu o pot compara cu nimic altceva. Senzatii ciudate, sentimente de toate felurile ( am pierdut primul sfert in fiecare meci ;-)), indescriptibil...
Singurul lucru pe care l-am inspirat fetelor a fost increderea. Orice time-out si orice pauza le-am folosit 20% pentru strategii si 80% convingindu-le ca noi vom juca din ce in ce mai bine si vom cistiga in sfertul 4; spunindu-le ca sunt mai bune decit crede toata lumea dar mai ales decit cred ele ca sunt. Si asa a si fost.
In finala am pierdut primele doua sferturi; eu am crezut in continuare ca vom cistiga; in sfertul 3 adversarele au mai inscris doar doua cosuri noi revenindu-ne spectaculos , iar in 4 ele nu au mai marcat nimic. Am cistigat la 20 de puncte diferenta intr-un final apocaliptic. Fetele alergau mai repede decit o facusera vreodata in viata lor sub privirile uluite ale rusoaicelor care crezusera ca vor cistiga, tribunele urlau frenetic si erai cuprins de o forma de betie a simturilor ciudata, de o febra, de o bucurie primitiva...
Nici acum nu imi vine sa cred ca a fost real...
Dupa meci arbitrii au venit la mine si mi-au spus ca ei nu au inteles CUM am cistigat. Moscova era mai buna ca echipa. Eu sunt in continuare convinsa ca au fost increderea, speranta, credinta ca putem invinge.
Chiar daca am fi ajuns pe ultimul loc (ceea ce s-a intimplat acum 3 ani si acum 4 ani cind eram " antrenor secund" ) tot a meritat sa antrenez. Pentru diferite motive pe care poate le voi expune alta data.
In plus imi dau seama ce experienta as fi ratat daca nu as fi avut curajul/ increderea sa ma implic.
Si ma intreb: cum sa imi dau/ induc mie personal increderea asta pe care imi dau acum seama ca pot sa o transmit celorlalti???