Linga complexul " Stejarii" un om cu o bita de baseball alerga. S-a oprit si a inceput sa loveasca ceva cu salbaticie. Era un iepure care se prinsese intr-un gard. Ii rupsese coloana dar continua. Noi, participantii la trafic, cetateni ai lumii secolului 21 am deschis geamurile si am inceput sa urlam care mai de care cite ceva. Iepurele nu zicea nimic. Misca spasmodic o labuta. "Omul" cu bita l-a apucat si l-a aruncat intr-o Dacie veche in care mai erau 5 semeni. L-a aruncat pur si simplu peste ei, a injurat si a ris, s-a urcat in masina si au demarat.
Mi s-a spus ca, fiind copil, bunicul ma plimba seara si imi spunea: Uite, tataie, stelele! Imi vorbea indelung despre ele iar eu fiind la virsta la care vocabularul nu este foarte dezvoltat nu pricepeam prea multe dar ascultam cu atentie si nu plingeam niciodata in timpul plimbarilor cu el. Bunicul a murit, prea devreme, si nimeni nu m-a mai initiat in misterul stelelor. Am si acum o curiozitate fata de ele, dar probabil nu o pasiune din moment ce nu am gasit niciodata timpul sa ma interesez indeaproape.
Zilele trecute priveam luna si vedeam un fel de relief, de forme pe suprafata ei luminoasa. Mi-am amintit de un coleg de serviciu care a devenit astronaut la NASA. Intii antrenor de astronauti ( cu o traducere aproximativa) si apoi a fost selectionat sa zboare in spatiu. Rick va merge pe Luna curind mi-am imaginat ca pentru o clipa ne vom privi reciproc fara sa ne vedem si fara sa stim.
Si mi-am imaginat mai ales, cu instrumentele limitate ale imaginatiei mele, cit de minunat trebuie sa fie sa iti privesti planeta proprie, Terra, Pamintul, asa albastra cum se spune ca este din spatiu...
Ieri am trecut la o ora ciudata (11) prin cartierul Drumul Taberei. Stateam la semafor privind in jur. Deodata am avut o viziune apocaliptica a unui oras plin doar de oameni in virsta. Treceau in toate partile si m-a trecut un fior. Mi-a revenit in minte un cintec Jacques Brel -Les Vieux pe care nu am mai putut sa-l ascult dupa prima auditie.
Les vieux Les vieux ne parlent plus ou alors seulement parfois du bout des yeux Même riches ils sont pauvres, ils n'ont plus d'illusions et n'ont qu'un coeur pour deux. Chez eux ça sent le thym, le propre, la lavande et le verbe d'antan Que l'on vive à Paris on vit tous en province quand on vit trop longtemps Est-ce d'avoir trop ri que leur voix se lézarde quand ils parlent d'hier Et d'avoir trop pleuré que des larmes encore leur perlent aux paupières Et s'ils tremblent un peu est-ce de voir vieillir la pendule d'argent Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui dit : je vous attends
Les vieux ne rêvent p!us, leurs livres s'ensommeillent, leurs pianos sont fermés Le petit chat est mort, le muscat du dimanche ne les fait plus chanter Les vieux ne bougent plus, leurs gestes ont trop de rides, leur monde est trop petit Du lit à la fenêtre, puis du lit au fauteuil et puis du lit au lit Et s'ils sortent encore, bras dessus bras dessous, tout habillés de raide C'est pour suivre au soleil l'enterrement d'un plus vieux, l'enterrement d'une plus laide Et le temps d'un sanglot, oublier toute une heure la pendule d'argent Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, et puis qui les attend
Les vieux ne meurent pas, ils s'endorment un jour et dorment trop longtemps Ils se tiennent la main, ils ont peur de se perdre et se perdent pourtant Et l'autre reste là, le meilleur ou le pire, le doux ou le sévère Cela n'importe pas, celui des deux qui reste se retrouve en enfer Vous le verrez peut-être, vous la verrez parfois en pluie et en chagrin Traverser le présent en s'excusant déjà de n'être pas plus loin Et fuir devant vous une dernière fois la pendule d'argent Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non, qui leur dit : je t'attends Qui ronronne au salon, qui dit oui qui dit non et puis qui nous attend Jacques Brel - 1963
Oamenii imi vorbesc mereu de vacante la mare si insuletropicale siplajealbe siapealbastresilimpezi ca despre un paradis pierdut, ca o oaza bla bla bla intelegeti despre ce vorbesc. Mie mi-e dor de mare doar iarna, si atunci uneori. Pentru mine marea este asociata cu ceea ce francezul numeste "bronzer idiot", cu galagia si "distractia" in acceptiunea comuna a termenului. Cred ca e greu sa intelegi marea sau ea sa te inteleaga pe tine si sa intri intr-o stare de gratie. Pentru asta iti trebuie liniste si un petec de nisip, compania potrivita sau singuratatea. Am iubit marea rar in golfuri uitate de oameni si timp care devin din ce in ce mai rare. Mi-as dori sa mai gasesc astfel de locuri pentru ca simt ca nu sunt sincera fata de Mare, sunt nedreapta si frivola. Ii ofer doar partea asta din fiinta mea asa cum multi oferim semenilor lucruri nesemnificative din noi insine. In ultimul timp am devenit mult mai sincera. In primul rind fata de mine si apoi fata de altii. A fost greu si inca este dar ma simt mai usoara. Marea nu ma face deocamdata sa ma simt mai usoara. Imi trezeste tristeti devastatoare pe care nu le inteleg si care vin de foarte departe parca dinainte de a fi. Un fel de otrava placuta, un drog cu toate efectele lui este marea mea . "Imposibila usuratate a fiintei" Mai caut.
Am evitat, din nou, un accident rutier care s-ar fi produs nu din vina mea. Habar n-am cum l-am evitat... As dori si pe aceasta cale sa-i multumesc ingerului meu pazitor care are un client mult mai dificil decit cel din clipul urmator.
Astazi am avut revelatia clara ca traiesc pe o planeta suspendata in spatiu. Avem o multime de cunostinte teoretice pe care insa nu le interiorizam. Astazi dimineata, foarte devreme, inainte de 6 cind am iesit din casa am privit cerul: luna era mare mare rotunda si luminoasa iar cerul era innorat; printre nori se vedeau suprafete luminate de...atmosfera si stele. Pur si simplu am realizat acut si profund ca pasesc pe o planeta albastruie suspendata undeva in spatiul infinit. Atit de frumos! "Tout ca ca se passe quelque part dans l'espace sur une boule qui roule dans l'infini"....
Tara in care traiesc e un tarim ciudat. La alegerile din anul acesta, uninominale oarecum, domnul Marian Vanghelie supranumit si "Care este" si care( intentionat folosit) abia a trecut bacalaureatul dupa 5 ani de la terminarea liceului garanteaza pentru Profesor universitar doctor Ecaterina Andronescu, fost ministru al invatamintului poreclita si Abramburica. Iar aceasta cistiga. Felicitari!
Je porte dans mon être le premier jour comme un stigmate de la recherche. Leur as-tu raconté qu’ils nous avaient séparés parce que nous avions pêché en essayant de remplir le vide ? Parce que nous avions inventé la mémoire et le miroir ? Parce qu’on n’avait pas su que le miroir avait deux visages n’importe comment on le regardait ? Je te regarde maintenant. Dans le miroir. Tu es si proche et pourtant si éloigné… Il y a entre nous un mètre et toute l’histoire et je continue de chercher le motif pour lequel on a été transformé en moitiés ; c’est la raison pour laquelle je me réveille chaque nuit à minuit pour me demander qui je suis. Non, je ne sais pas qui je suis mais je me réjouis d’y être. Et je me réjouis que tu y sois. Qu’on y soit et j’en sais gré à l’Arbre de m’avoir permis de réinventer la vie. Alors et maintenant. D’avoir appris par toi de me manquer à moi- même. A tous les instants. Le silence règne de nouveau…comme à cette époque –là, au commencement des temps quand le fruit défendu a été séparé en deux et nous a dévoilés. Comme à cette époque –là ou on a appris à écraser la solitude avec ses propres armes… J’ai appris un secret : on ne peut pas aimer le monde et être un solitaire. Et j’ai compris alors pourquoi on est des moitiés.
Astazi, acolo unde am calatorit vintul batea. Tare. " Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii". Nici gind. Astazi pantalonii o scutesc ( pe rochie) de grija asta...Iar pe femeia sergent o gasesti oricum si in cele mai diafane fuste. Dar nu, nu despre pierderea feminitatii voiam sa vorbesc aici. Revin; ma intrebam cum se numeste vintul asta care batea. In minte mi se amestecau nume de vinturi invatate in scoala : muson( care inseamna anotimp) simunul (care inseamna veninos), crivatul (a carui etimologie nu o stiu), austrul, alizeul, foehnul, zefirul...O salata de vinturi neasezonata. Une salade de vents décoiffée. Brusc mi-am amintit de mistral si de intimplarea cu el. Eram linga Montpellier, la Palavas care s-ar parea ca inseamna le marais aux oiseaux ( palus avis). Era acum 13 ani si vedeam pentru prima oara Mediterana. Traversasem Camargue cu caii ei albi alergand liberi ( credeam eu), cu pasarile flamingo in grupuri mari de parca iazurile inflorisera. Totul respira libertatea. Eram intr-o stare de uimire, fericire si beatitudine pe care, ca de obicei la virsta aceea, o credeam impartasita si de ceilalti. Eram cu un grup de francezi si ajunsa la plaja n-am stiut cum sa o zbughesc mai repede ca sa ating marea miraculoasa cu toata epiderma. Inainte sa ma arunc in valuri i-am auzit pe francezi mormaind ceva despre mistral. Si-am inotat si-am inotat inspre albastru cu gindurile mele fericite, cu simturile imbatate si zapacite intr-o uitare indescriptibila. Irepetabila? Cred ca da. La un moment dat m-am gindit sa ma intorc. Era mult mai greu. O multime de valurele ma plezneau peste fata si parca nu inaintam deloc. In jur nimeni. Noroc ca inot bine. Nu stiu cit am facut pina la mal ( sigur muuuult) dar ajunsa pe nisip, absolut epuizata dar tot fericita a trebuit sa ascult zbieretele graseiate ale francezilor care imi spuneau ca au vrut sa cheme elicopterul sa ma salveze din mare si ma intrebau cine ar fi platit pentru asta. Au spus ei multe cuvinte grele pe care am preferat sa le uit sau poate fiind in argou nu le-am inteles.:-)) O fraza spusa cu obida mi-a ramas insa in minte: " Toata lumea stie. Cind bate mistralul nu intri sa inoti in mare."
De ceva timp imi place sa fac piine. M-am tot intrebat de ce. Rapunsurile pe care mi le-am dat nu m-au satisfacut deloc. Am gasit insa raspunsul unei doamne pe care o iubesc cu adevarat. Iata. Merita:
Am licitat pe internet pentru o carte si am cistigat. Alexis Henri Charles de Clérel, viconte de Tocqueville multumesc pentru ca mi-ati oferit o noua experienta! Si o noua emotie. Si un nou prilej de meditatie. Au plaisir de vous lire...
"Tara e un santier", parca asa suna o lozinca veche care imi pulseaza undeva intr-un colt de creier. Oricum drumul meu de la serviciu acasa e un santier. Nu se lucreaza doar pe o strada ci pe vreo trei. Asteptind in coada imensa de masini privesc deseori in gol, absenta cu gindurile valatucind departe. Uneori am avut impresia ca vad un film pe repede inainte, cu imagini prea frenetice ca sa le poti surprinde si care iti lasa doar o senzatie halucinanta de irealitate. Ieri insa, blocata in trafic am vazut o scena desprinsa parca dintr-un film science-fiction: un om traversa drumul iar dupa el venea un excavator. Excavatorul parea un animal urias si blind care il urma docil pe om, avind in cupa niste pachete pe iti dadea impresia ca le cara -asa cum unii ciini aduc ziarul sau chiar anumite mici cumparaturi spre mindria stapinului. Omul s-a intors si a parut ca ii spune ceva Excavatorului care a clatinat din ..."cabina" si, resemnat a continuat sa il urmeze in acelasi ritm lent, somnoros in atmosfera psihedelic-prafoasa a strazii.
Azi am avut examenul pentru centura neagra ( TKD) . 3 ore si jumatate. A fost foarte greu. Desi anul asta am alergat 5 km in fiecare zi inafara de sfirsitul de saptamina. Stiu ca am facut foarte bine dar nu pot sa ma bucur. Ca intotdeauna nu cred ca merit. Cu toate astea stiu ca o sa o am.Centura neagra. Sunt atit de obosita incit nu pot sa dorm. Tuturor din clasa le e frica sa lupte impotriva mea. Doar instructorul e foarte mindru de eleva lui care nu face pasul inapoi. Aproape ca imi vine sa rid. Cine ar crede asta atunci cind ma vede prima oara?
Once I wanted to be the greatest No wind or waterfall could stall me And then came the rush of the flood Stars of night turned deep to dust
Melt me down Into big black armour Leave no trace of grace Just in your honor Lower me down To culprit south Make 'em wash The space in town For the lead and the dregs Of my bed i've been sleepin' Lower me down Pin me in Secure the grounds For the later parade
Once I wanted to be the greatest Two fists of solid rock With brains that could explain Any feeling Lower me down Pin me in Secure the grounds For the lead and the dregs of my bed I was sleepin' For the later parade
Once I wanted to be the greatest No wind or waterfall could stall me And then came the rush of the flood Stars of night turned deep to dust
Suna frumos sa fii nascut in luna lui Ciresar... Diminetile si serile de iunie sunt sunt inca racoroase, iar zilele sunt calde si placute. Ciresele ( tocmai am mincat o multime ;-)) sunt niste fructe vesele si zglobii, nu foarte dulci, carnoase si au un simbure de care trebuie sa scapi intr-un fel sau altul. Piata e plina de fructe si legume, de culori si mirosuri. Are ceva vital, luna asta, un ceva care imi place. Si, mai ales, in iunie incepe vacanta!!!!!!!