Oare

Vi se intimpla vreodata in timpul somnului sa dormiti pe o mina si ea sa va amorteasca de tot? Mie da. E interesant cum oamenii carora li s-a amputat un picior sa aiba impresia ca membrul este inca acolo; in cazul asta mie mi se pare ca mina nu mai exista. Este fundamental inerta. Si am acea prise de conscience" a amputarii reale,a lipsei, a absentei, chiar a ceea ce mi-a fost mereu greu sa inteleg: Multimea Vida.
Ma cuprinde o forma de spaima si imi ridic mina cu cealalta ca sa o frec si sa fac singele sa circule din nou; e grea, calduta si straina ca si porumbelul mort pe care l-am adunat de pe jos sperind sa il fac sa zboare din nou. (Cind am realizat ca e mort i-am facut o inmormintare adevarata impreuna cu trei prietene, ba chiar i-am vizitat mormintul care avea si cruce pentru un timp.)
Membrul amortit ma face intotdeauna sa ma gindesc la mama unui prieten din copilarie care avusese un grav accident vascular cerebral; iesea in fiecare zi afara schiopatind si isi purta mina inauntrul unei curele strinse in jurul mijlocului ca pe un obiect trist si nefolositor. Mergeam la ea si ii vorbeam chiar daca se exprima greu pentru ca pareza ii cuprinsese toata partea stinga.(so accident e dreapta) La inceput ii frecam mina sperind ca singele va incepe sa circule si ea va putea sa o miste macar putin. Era trista mereu si ochii ii erau la fel de goi ca si ai porumbelului. Dupa un timp nu a mai iesit din casa; la inceput am intrebat despre ea apoi am uitat asa cum fac copiii.
Oare e posibil sa ne amorteasca inima sau constiinta si noi sa avem impresia ca ele sunt inca acolo desi, in fond, au fost infulecate de vreun vid ?