Cadoul lui M. a constat in multe multe carti. Printre autori Rene Guenon si Ioan Petru Culianu. De ce ii mentionez? Pentru ca erau la "oferta". Mai mult, cartile lui Culianu le-am gasit la "oferta speciala", probabil nu se vindusera de mult timp. Au costat 3.9 RON fiecare. Nu m-am bucurat deloc si iesit din librarie cu o o senzatie de spaima de care am scapat cu greu...
In Bucuresti e plin de brazi: de sirma, de tabla, de tot felul de metale, plini de luminite gablontos-stralucitoare seara si atit de tristi ziua...
Astazi pe o strada foarte aglomerata din Bucuresti lui Mos Craciun i s-a oprit motorul masinii. Si nu a mai pornit. Era o masina mica-mica si foarte foarte veche asa cum se cuvine (de altfel) unui mos ghinionist care probabil avea si sania in pana. A incercat el un timp sa convinga masinuta sa porneasca , iar apoi, in corul de claxoane turbate ale participantilor la trafic, a coborit si a inceput sa o impinga. Bineinteles ca nimeni nu l-a ajutat. Nici macar eu. Ma innebuneau claxoanele...
Conversatie intre doua doamne- una in jur de 30 alta de 40 de ani- in zona ASE- ului."Draga ce nume dau astia la licee...Inainte le botezau cu nume rusesti ca Zoia Kosmodemianskaia iar acuma cu nume de necunoscuti ca Virgil Madgearu asta..."
Chiar asa.
Azi dimineata am vazut un copac PLIN cu ciori.Senzatia a fost cu atit mai interesanta cu cit la inceput nu mi-am dat seama ce era. Arata ca un pom de Craciun impodobit in stil satanic.;-))
Simbata dimineata in tren la clasa 1.
Doi tineri (20-22de ani) un el si o ea. Au 3 telefoane mobile. De la Bucuresti la Predeal singura lor ocupatie e sa le frece. Cu piuituri, cu sunete de taste, cu melodii. Cind stranut imi spun sanatate...Par draguti. ;-(
De la Predeal calatoresc cu o doamna si un domn in virsta. Ea parca putin mai tinara: il bate la cap continuu: scoate suba, pune aia, stai nu stiu cum, incearca sa dormi, ce gara e asta, unde merge trenul ala? Domnul nu spune mai nimic; la un moment dat iese pe coridor si acolo ramine.
Duminica dimineata in tren la clasa 1. Incerc sa citesc "Note si contranote" de Ionescu. In compartiment e infiorator de cald. O doamna grasa si in virsta vorbeste cu tinarul de linga ea. Tare. F tare. Parca din ce in ce mai tare. Ma uit la M. Citeste Soljenitin imperturbabil. Imi spun ca am eu probleme de concentrare. Grasa incepe sa vorbeasca de religie. Apoi pomeneste o prietena pe care o face cu ou si cu otet si despre un domn cu care a fost sfatuita sa se marite si pe care l-a reintilnit in statiune si si-a dat seama ca e ...(sopteste) tigan.
Imi bag miinile in urechi ostentativ. Tinarul intelege. Conversatia inceteaza. El adoarme. Nebagata in seama doamna isi scoate o carticica de rugaciuni si incepe sa bolboroseasca...Din cind in cind( destul de des) ridica ochii se mai uita pe afara. Apoi continua: sinemiluieste, sineajuta, sineiarta. In compartiment toata lumea face striptease de tipul Baba Dochia.
Tinarul de vis-a-vis scoate o cutie de brinza topita si imi ofera un triunghi.
Sa fie primit.
Cind m-am sculat la 4.30 nimic nu anunta ca ziua va incepe atit de prost. Mi-am luat cartea pe care mi-a adus-o direct in clasa bibliotecarul nostru The Road de Cormac McCarthy. Aici trebuie sa divaghez;-)): am fost total uluita cind a venit sa mi-o aduca: noi avuseseram citeva discutii despre carti si stiam ca e un lector avizat (oups ia te uita am ajuns sa folosesc cuvintul lecktor cam des...)Chiar ma bucuram ca mai am cu cine vorbi si despre altceva decit scoala si vaicareala. Dar sa-mi aduca personal cartea care-i si apartine, mai rar. Am timp n-am timp o s-o citesc. (si chiar nu e rea, dar ma face sa-mi dau seasma ca nivelul englezei mele a luat-o din nou la vale sau hoinareste doar pe colinele limbajului de zi cu zi si ale slangului).
Asa...si cum citeam eu linistita stiind ca abia de la 6.45 am tenis deci pot sa plec la 6.20, unde nu incep mare sa aud prin termopane niste huruituri inspaimintatoare...Alarmele masinilor urlau intr-un cor, nu antic ci nouveau-antique asa ca pina la urma ma uit pe geam. Si ce vad? Tancuri. Tancuri si iar tancuri.
M-a strabatut un sentiment rau si m-am gindit la bunica. Doua razboaie mondiale a prins + revolutia romana...A trait aproape un secol, nascuta fiind in 1900 si fiind foarte longeviva.
Si apoi mi-a venit in cap poezia pe care o discut cu A2-ul:
"Oh Barbara
Quelle connerie la guerre
Qu'es-tu devenue maintenant
Sous cette pluie de fer
De feu d'acier de sang
Et celui qui te serrait dans ses bras
Amoureusement
Est-il mort disparu ou bien encore vivant
Oh Barbara
Il pleut sans cesse sur Brest
Comme il pleuvait avant
Mais ce n'est plus pareil et tout est abîmé
C'est une pluie de deuil terrible et désolée
Ce n'est même plus l'orage
De fer d'acier de sang
Tout simplement des nuages
Qui crèvent comme des chiens
Des chiens qui disparaissent
Au fil de l'eau sur Brest
Et vont pourrir au loin
Au loin très loin de Brest
Dont il ne reste rien."
Livresca am mai devenit...Era sa ma apuce starea de meditatie da' m-am abtinut.;-))
M-am prins ca tancurile sunt pentru defilarea de 1 Decembrie si m-am gindit ca avem destul de multe...
Am mai citit eu in zgomotul infernal si apoi am plecat. Era un frig afara si un vint...ca mai sa ma ia pe sus...Muoscova Muoskva.
LA Piata Presei doi polititsti degerati. Unul fuma. Mai sa-i compatimesc. Se face verde, dau sa plec, incep sa se agite: ca s-o iau la stinga nu la dreapta. Ce sa fac, o iau, da ma apuca toti nervii. La naiba daca stiu cum am ajuns mai ales ca mergeam cu 130...Am oprit intr-o statie de autobuz (mi-a intrat si ABS -ul ...) si am intrebat. Eram pe drumul cel bun... Am spus ca intirzii , am intirziat, doar 35 de minute de tenis ...la 7.40 sedinta unde oamenii nu inteleg sa discute probleme ci cred ca totul ii priveste pe ei; per-so-nal.O domnita aproape ca a plins...
Sa vedem cum va continua ziua asta...
Tagul de la Oedip: cu ce muzica am crescut?
Stau si incep sa-mi sune muzici in cap, si-mi amintesc chiar si cuvinte pe care atunci nu le intelegeam...( chiquitita pe care o cintam chiquichita...;-))
Eu inteleg prin muzica cu care am crescut cea pe care am ascultat-o fara s-o aleg.
Copil fiind mama imi cinta foarte mult. Ce-mi cinta? OMG.......
Mondial_Romanta fara ecou
Zaraza
Ileana Sararoiu De ce oare eu te-am cunoscut
Pe linga plopii fara sot
Oriunde mergea cu mine de la 3 ani in sus eu cintam cu sau fara invitatie. Si-acum imi amintesc cum, pe la 6 ani cind mergeam la germana, i-am cintat unei doamne in troleibuz tot soiul de cintece de genul celor de mai sus de-a ramas saraca uluita ca un copil cinta asa ceva.
Imi mai amintesc clar o emisiune muzicala de la radio. Se numea Curierul melodiilor iar eu intelesesem Circul Beloti(iii). Si acum mai stiu cum ma gindeam eu/ chinuiam sa inteleg de ce se numeste emisiunea asta circ daca ei doar cinta. Am gasit foarte multe argumente.;-))
Acolo am ascultat Angela Similea, Margareta Pislaru( pina la un punct) Corina Chiriac , Mirabela Dauer etc etc dar si:
Celentano
Cutugno
Marina Marina Marina
Boney M
si bineinteles ABBA
Probabil nu-mi amintesc multe. O melodie care m-a impresionat profund de copil este asta. De ce? Cine stie...Si acum are acelasi efect.
BALADA, Cprian Porumbescu
Am ascultat si muzica populara si ceva muzica simfonica, cam tot ce se asculta prin casa dar la un moment dat am reusit sa-mi aleg singura muzica. Atunci crescusem. Nu o includ aici...
Am crescut intr-o lume in care pina si muzica era interzisa. Absurditate a absurditatilor. Am crescut intr-o colivie in care teoretic "pasarea nu stia ca nu stie sa zboare". Si daca, arhetipal, isi amintea zborul?
A. are 18 ani. Foarte timid, profund interiorizat, vorbeste putin (si vorbea si mai putina franceza anul trecut cind a trecut pragul clasei in care se vorbeste doar franceza;-)) ) Pas le genre flatteur. Du tout.
Vine si spune: Madame cind am intrat pe usa v-am simtit parfumul. L-am urmarit, am urcat scarile si am vazut ca este lumina in clasa. Si atunci am realizat: fara dumneavoastra am fi pierduti. Madame ramasa fara cuvinte. Cam rar.
Tocmai ca nu, nu ar fi pierduti!!! Iata-i pe toti dupa clasa dementa in care pretindeam ca e reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului. Una pe care nici unul dintre noi nu o va uita: viitorul primar de Slobozia, psihiatra care repeta "Pas de contact physique!", pilotul de curse, prezicatorul de cutremure de la NASA, patisierul, femeia intretinuta, traficanta de droguri, patronul unei companii aviatice care vinde si bilete in picioare, budista, femeia de serviciu de la ONU, SDF-a, hippioata, avocatul, si cintaretul la tobe...S-a aruncat cu prajituri, s-a vorbit si s-a ris imens...Inoubliable. 
Dimineata foarte devreme. Parte a zilei pe care foarte multi o detesta iar eu o iubesc.
Nu prea mai am benzina. Ajung la Petrom si ma astept ca intotdeauna sa faca "schimb de tura". Adica pur si simplu benzina nu curge, casele de marcat sunt mute iar amploaiatii schimba impresii fara sa-ti spuna nimic. Clientii buimaci intreaba daca pompa 2 e stricata. Singura explicatie este: Asteptati, se face schimb de tura.
Nu, astazi nu e schimb de tura. Stimabilul pune benzina si stiu ca o sa-mi stearga geamurile. Nu am marunt, benzina o platesc cu cardul asa ca vreau sa cumpar prostioare cu cash asa, ca sa am sa-i dau 2 lei. Dau 10 lei imi da rest 5. La naiba, au costat fix 5 lei. O rog sa-mi schimbe. Vreau sa platesc si benzina. Card au doar la casa cealalta asa ca ma mut la a doua coada. Ma adincesc in ginduri. Platesc, semnez, ies. Ii intind omului doi lei si observ ca ma priveste uimit, dar nu-i ia. Insist. Va rog zic eu. Ce-i cu asta zice el? Imi privesc mina; ii intindeam bonul de casa. Uf! We never change...;-))
Plec. E o ceata aproape ireala, parca merg printr-un tinut necunoscut. La fel de interesant ca cel al gindurilor. Imi place sentimentul.
Incepe o noua zi...
Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca "ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii".
Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.
Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.
Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop.
Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.
Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.
Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii - la conservatori, postmodernistii - la elitisti. Batrânilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii,
autenticitati.
Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza, de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.
Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.
Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.
Mincat la Bella Musica in labirintul de beciuri. Ador peretii din caramida netencuiti. Habar n-am de ce.
Plimbare nocturna in Scheii Brasovului. Miroase a lemn ars. Lumini intrebatoare
la ferestre. Pe case semne si ani. 1902. Cite a trait casa aceea! Incerc sa imi imaginez viata generatiilor de dupa perdele.
Pe o alta casa scrie De vinzare. Oare ce te poate determina sa vinzi casa bunicilor tai din Schei ? ( bunicii insisi sigur nu ar vinde-o).( sper...)
Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodata. Nu e asta un sentiment ciudat?
Evit posturile despre politica.
Imi plac discutiile despre politica atunci cind sunt interesante vitale si purtate de oameni care au cultura dialogului.
S-ar parea ca ma pricep la oameni astfel incit imi dau seama usor de ce sunt in stare.(Nu mi-a placut niciodata Cioroianu iar acum inteleg si altii de ce.)
Mi-e scirba de clasa politica din Romania: daca nu sunt toti "fosti", atunci sunt copiii lor. Mi-e jale sa ma gindesc la viitor: flecari inculti imputiti tate gusati aroganti si suficienti toti prinsi in aceeasi plasa in care se gindesc la burtile casele si concediile lor si ale urmasilor urmasilor lor in veacul vecilor. Pe cuvintul meu daca stiu pe cine sa aleg pentru europarlamentare.
Sunt pentru votul uninominal dar mi-e teama ca iar nu voi avea pe ce nume sa pun stampila.
Asa cum titlul o spune postul asta a fost scris pentru ca i s-a facut publicitate blogului tovarasului Iliescu. Am intrat, bineinteles, curioasa ca intotdeauna. Acelasi limbaj pe care mi-l amintesc din vremea congreselor partidului cind mama zicea: Arunc televizorul pe geam!!!! Acelasi cintec: cel bun cel drept cel mare cel viteaz...
Ascultati ce zice tovarasul pe blog: "Am participat la discutii in calitate de om politic si de stat cu care sindicatele au avut cea mai lunga colaborare.Impreuna de-a lungul timpului am proiectat coordonatele dialogului sindicate-patronate-guvern.Am fundamentat CES. Impreuna am cautat solutii ca muncitorii de la oras dar si din mediul rural sa nu fie „perdantii tranzitiei”. Imi vine sa vars, pe cuvint!
Apoi bineinteles lupta cu justitia şi onestitatea proletara impotriva votului uninominal. Ma mir ca nu ne indeamna la o unitate de granit in jurul partidului in tara noastra manoasa si bogata acum europeana.
Iata: "Personal, nu voi vota la referendum, pentru că vreau să ne concentrăm atenţia asupra alegerilor pentru Parlamentul European, primele dupa intrarea in Uniunea Europeana foarte importante, pentru că ne consacră statutul de ţară membră a Uniunii Europene, şi contează cum ne alegem membrii din Parlamentul European .
Referendumul pentru introducerea votului uninominal va costa 47,3 milioane lei!!!"
Asa ca am incercat intr-un comentariu sa intreb cit ne-a costat venirea minerilor la Bucuresti? ( din toate punctele de vedere ) Bineinteles mesajul nu a aparut la comentarii. In schimb a mai aparut un articol al Presedintelui iubit; unul de multumire pt comunitatea bloggerilor care l-a primit "fara ostilitate". Apoi noul blogger zice, citez: "Nu cenzurez nimic. Anumite cuvinte sau asocieri determina rejectarea automata a mesajului. Fiind avertizat ca se pot strecura erori, ieri am verificat si spamurile. Mai mult de jumatate au fost publicate, urmand resetarea programului. Asa spun specialistii!. Recunosc ca, la programare chiar nu ma pricep."
Emotionant , lacrimile-mi uda barba. Nu m-am putut abtine si i-am mai izbit un comment (ultimul, promit sa nu mai deschid site-ul ):
"Mie nu mi-a aparut un mesaj in care va intrebam de mineri, mai bine zis cit a costat aducerea lor la Bucuresti + cit ne-au costat consecintele aducerii lor? Credeti ca acest cuvint “miner” determina rejectarea automata a mesajului? Si calculatoarele au resentimente fata de bietii oameni, masa de manevra fara vina?
Domnule Iliescu poate iar sunteti cinstit si va inconjurati de “specialisti “mincinosi. Nu cenzurati dvs dar mesajul NU este acolo…Asta e realitatea. Inca nu sunteti IN CUNOSTINTA DE CAUZA."
Exista in tara asta oameni care nu mai pot fi "asanati moral". Ei vor fi intotdeauna niste comunisti care se vor numi social democrati. Sunt oameni deformati moral si intelectual ;din pacate e vorba de generatii intregi care nici macar nu-si dau seama de bucatica de oglinda din ochii lor ca-n Craiasa Zapezii. Care nu-si dau seama cu nu avem nevoie de ei ci, poate cinic vorbind de disparitia lor. Habar n-am citi ani trebuie sa treaca si cite generatii trebuie sa moara ca sa existe si aici o alta mentalitate.
Propun insa o data pe saptamina sa se dea o ora de program din perioada comunista: Cintarea Romaniei, jurnalul, congresul partidului...orice.Asta ca sa nu uitam. "Piedica in calea uitarii".
Pentru nostalgici am eu niste delicatese chiar acum si aici.
PS Dupa 2 zile mi- au aparut comentariile pe blogul iliescian. Miracol. Ne miscam greu , tovarasi!
Am eu o teorie a mea cum ca nu ne schimbam fundamental de-a lungul vietii...Si aici nu vorbesc de calitate sau de cantitate ci de esenta. Nu nu va fie frica nu o sa vorbesc de Parmenide sau Zeno. Nici macar de Dharmakirti. O sa mai spun doar ca experientele dramatice ne arata de fapt asa cum suntem.
Astazi am fost surprinsa sa regasesc o reactie pe care am avut-o cu aproape 20 de ani in urma...
Familia mea (mai bine zis mama caci pentru tata am fost intotdeauna perfecta;-)) a ajuns repede la concluzia ca sunt antitalent la matematica...Mi s-a repetat asta ani de zile aproape zilnic datorita inapetentei mele constante fata de calcule si a antitalentului mamei pentru stiintele exacte.( pe care ea crede si acum ca l-am mostenit). Cifrele nu m-au interesat prea mult niciodata si nu am fost capabila decit in rare cazuri sa duc la bun sfirsit un exercitiu in mod corect. Asa ca din clasa a 5 a am avut meditator la matematica. Asta pina in clasa a 10-a!!! Nu cred insa ca am luat vreodata mai mult de un 8 la vreun test din eternul motiv: voiam sa termin repede si oricum stiam cum se face ca sa-mi mai pese de o adunare sau o inmultire. Profesoara de la scoala (aceeasi dintr-a 5 -a intr-a 12 avea obsesia rezultatului final. Nu conta daca ai facut corect exercitiul sau pina la ce punct l-ai facut...Nu: rezultatul final. Pragmatica femeie...Iar eu...poetesa matematicilor. Notele mele constant mediocre la matematica si disperarea mamei urmate de predictiile sumbre ca nu voi lua nici o treapta si voi ajunge muncitoare intr-o fabrica a republicii noastre socialiste patind onoarea familiei mele intelectuale de generatii m-au facut sa detest biata materie...
Profesorul de la meditatii a incercat sa o convinga pe mama ca: 1. Nu sunt antitalent la matematica si 2. Nu am nevoie de meditator. Nu a fost chip.
Sa ajung la subiect; prin clasa a 7a sau a 8a trebuia sa invatam noi a+b totul la patrat si a patrat + b patrat si la fel si la a treia. Bineinteles ca nu le-am invatat pt meditatii si din pacate pt mine domn' profesor ( care de altfel imi placea pt ca nu ma pira niciodata la mama cind nu imi faceam tema ;-)) era ffff nervos. Si mi-a zis: Nu vrei sa le inveti? Le scrii de 50 de ori pe fiecare...
Nu mi-au placut niciodata pedepsele asa ca le-am scris astfel: intii a patrat de 50 de ori pe verticala, apoi + de 50 de ori pe verticala si tot asa . Bineinteles ca habar n-aveam formulele cind m-am dus la meditatii. Asa ca mi le -a dat sa le scriu de 100 de ori... Tot nu le-am invatat. Nu o sa o mai lungesc dar am ajuns sa le scriu de 650 de ori fiecare. (desi le stiam deja chiar si cu metoda verticala dar nu voiam sa recunosc). M-am gindit cit timp o sa-mi ia sa-mi fac tema + extratema si eram atit de furioasa incit am inceput sa pling si i-am spus profesorului ca il urasc si ca nu mai vreau sa-l vad niciodata...
M-a sunat el pe la mijlocul saptaminii si mi-a spus sa nu mai scriu nenorocitele de formule. Asa ca data urmatoare i le-am recitat cu sfintenie si ne-am impacat...
Azi la tenis nu stiu ce l-a apucat pe antrenorul meu dar vazind ca am o zi destul de proasta si ca joc cam aiurea s-a apucat sa-mi izbeasca mingile dintr-un colt in altul al terenului intentionat sa nu le pot lua. (facea parte din " antrenamentul psihologic"). Si pur si simplu m-a apucat reactia din copilarie: aceeasi furie, mi-a venit sa pling,( da' macar de data asta m-am stapinit ;-))) i-am spus ca il urasc, am folosit cuvinte care incep cu f in toate limbile...si apoi brusc mi-a venit in minte episodul cu matematica.
We never change...n'est ce pas/
P.S. Ca sa-mi reperez onoarea va raportez ca la treapta 1 am luat 9.50 iar la a doua 9.86 la matematica.
Nu numar niciodata restul la bani in schimb sunt fascinata de problemele de fizica. ;-))))))))))))))
Bonus
I'm really very fond of you,
he said.
I don't like fond.
It sounds like something
you would tell a dog.
Give me love,
or nothing.
Throw your fond in a pond,
I said.
But what I felt for him
was also warm, frisky,
moist-mouthed,
eager,
and could swim away
if forced to do so.
Alice Walker (Peter)
Am facut sport de copil. La 3 ani am inceput baletul pe care l-am practicat timp de 6 ani de cel putin trei ori pe saptamina. Am facut inot, patinaj, basket ani de zile. Aerobic. Tenis. Tae Kwon Do. Alerg zilnic. Sportul face parte din viata mea in diferite forme. Pur si simplu imi place. Nu cred ca sunt fenomenal de buna la vreunul dintre ele insa probabil ca si aici ma compar cu performeri; in terminologia anglo-saxona mi se spune constant ca "you're an athlete".(acum imi vine sa rid tinind cont ca am 1.61).
Ma enerveaza cei care fac sport sporadic din motive timpe si strimbe; ma sperie cei care capata obsesii fata de sport la virste critice si care il considera o salvare din marasmul trist al psihicului si fizicului meno/ andropauzate; ma lasa rece toate fufele (M+F) care fac tenis, golf, aerobic,"sala" ca sa isi exhibe echipamentul si sa-si defuleze ultimele birfe foanfe lipsite de umor ;ii respect pe cei care rezista presiunii la care sunt supusi in societati/comunitati in care a practica un sport a devenit un "must".
La naiba, nu voiam sa incep un tratat despre sport in la minor armonic sau mai bine zis dizarmonic.
Ceea ce voiam sa spun este ca am ajuns sa antrenez echipe de sport...Amatori, antrenamente 3 luni pe an, turneu cu alte sase echipe din coltisoarele Europei. Perspectiva si prioritatile se schimba dramatic. Din jucator te transformi in antrenor...o combinatie de profesor, confesor, datator de entuziasm, sora medicala si lista ar putea continua. Anul asta echipa de fotbal a fost exceptionala. Nu spun asta pentru ca este echipa mea (observati posesivul;-)) ci ca o realitate obiectiva. Primele doua zile ale turneului am jucat 5 meciuri -cu toate celelalte echipe- pe care le-am cistigat si nu la limita. Asa ca eram pe locul 1 dupa 2 zile in uralele tribunelor si felicitarile celorlalti antrenori. Simbata- ultima zi- trebuia sa jucam cu locul 4 ca sa accedem in finala. Si in ploaia aia infernala... 0-0. Ele nu au trecut linia de mijloc decit rareori. Prelungiri. (ni s-a anulat un gol din off side.)0-0. Si iata cum am pierdut la penaltiuri. Una dintre jucatoare a alunecat in balta din spatele punctului de la 11 metri si a cazut in fund atingind usor mingea. End of story. Am pierdut deci un singur meci , cel decisiv.
Explica-le celor 15 fete care plingeau in hohote ca nu e drept dar e drept...Raspunde la fraza "asta e cea mai urita zi din viata mea" cu replica "inseamna ca esti cu adevarat norocoasa" si continua sa repeti ca locul 3 e mai bun decit locul 4.
Nu-mi mai amintesc exact ce le-am spus pe linga faptul ca viata nu e intotdeauna corecta insa la sfirsitul ultimului meci toate se aruncau in noroiul din fata portii. Fericite. 3 e mai bun decit 4.
Konietz.
M-a taguit Oedip iar si uite ca ma bucur ca m-a facut sa ma gindesc. Deformatie profesionala ...m-am uitat in toate dictionarele online in toate limbile dupa definitiile "eroului" . Nu prea m-am lamurit...
Cred ca,in fond, oamenii cred ca erou este un sinonim pentru model...
Cind eram copil eroina mea a fost mama. In 5 -8 profesoara de istorie. Apoi cea de franceza. Ciudat, niciodata nu am vrut sa fiu ca ele; poate sa fiu ceea de doreau ele sa fiu. Era un fenomen ca cel de indragostire fara partea sexuala insa...Din pacate, simtul meu critic functiona fara gres la un moment dat. Doare la inceput sa vezi ca cea/ cel pe care il iubesti si admiri este asa cum este, are micimile lui...Ai insa apoi un sentiment de duiosie trista. M-am mai comparat in viata cu o multime de oameni pe care ii admir si m-am simtit mereu inferioara...Dar hai ca iar divaghez.
Tot reflectind cred ca eroii mei sunt cei capabili sa lupte si sa moara pentru o idee/ un ideal: de tipul Gelu Ruscanu(Jocul ielelor)si Meursault a lui Camus (literar vorbind)dar mai ales oameni reali: cei care in timpul momentelor de intuneric au ramas luminosi Oameni pe care nici un lagar nu i-a putut clinti si care au mai avut si puterea sa spuna: "Să nu ne răzbunaţi!"Mircea Vulcanescu, Elisabeta Rizea, Ion Gavrila-Ogoranu si lista ar putea continua (din fericire.) Important e ca ati inteles...
Iar cel mai bine este cind cunosti, iubesti si esti linga un astfel de om.
Tagul merge comme toujours la Monsieur Lelecteur ( mai ales ca adesea am avut Antimodele si asta ar fi subiectul unui alt post) si la oricine citeste si se simte inspirat. ;-))
o discoteca dintr-un orasel de provincie unde venisem in vacanta. prima mea iesire la discoteca...ma lipesc de un scaun. prietenele mele danseaza. 6 ani de balet par inutili...groaza sau rusine...impotenta...nu pot sa ma ridic...privesc.
lumina haotica. invitatia la dans: inalt slab oarecare. mi se pare batrin. (probabil ca are 20 de ani). refuz. insista. mint ca nu stiu. spune ca a invatat sa danseze cu un scaun. mai rau nu pot fi. ma ridic. 3 ore de dans. toate ritmurile. vorbim, ridem. fara identitate. la sfirsit imi spune: Laurentiu, din Bucuresti "se intilneste munte cu munte dar om cu om", mai adauga. nu schimbam numere de telefon. realizez ca am cistigat libertatea de a dansa. ii multumesc si ii promit ca nu o sa-l uit.
me olvidaras.
20 ans sont passes. Non, je n'ai pas oublie.
Mi-am petrecut ziua dinainte de Halloween intr-un spital din Romania asteptind un medic si o veste de la 7.30 la 15.30 intr-o tensiune ce nu poate fi decit traita, printre suferinte care nu ar trebui sa existe acum si aici.
A doua zi am fost intrebata de ce nu ma costumez caci parul meu lung roscat m-ar ajuta sa fiu o vrajitoare desavirsita.
Dupa experienta despre care v-am vorbit nu am avut nici macar puterea sa comentez, noroc cu privirea expresiva.
Mi s-a spus ca nu sunt cool.
Ceea ce nu stiu ei e ca poate nu sunt cool dar vrajitoare sunt. Din pacate nescolita. Trebuie sa iau masuri.
Saptamina trecuta am vazut un fel de gluma la TV cu niste rednecsi de prin State care voiau sa telefoneze la 911. Si unul intreaba : Pai care-i numarul de la 911? Suna el la informatii, tipa la rindul ei cauta numarul, il dicteaza rar, de vreo 2 ori ca el n-avea pix sa-l noteze, etc...Stiti genul...da' chiar mi-a venit sa rid in ciuda faptului ca am considerat tusa prea groasa...
De curind la Brasov cautam Piata Enescu fiindca acolo parea sa se afle un restaurant teoretic frantuzesc. Si intreb doua demoazele ce pareau localnice si bavardau placid in fata unui magazin: Nu va suparati, stiti cumva unde este Piata Enescu? Raspunsul a venit semi spontan de la una dintre ele: Pai...(pauza de gindire) n-o fi Piata Sfatului? Si tot ea raspunde sub privirea mea perplexa: Mh, nu...ca aia se numeste Piata Sfatului. I-am spus: Si eu cred la fel, multumesc...
Si astfel ii raspund lui M. care crede ca modelul nostru de dezvoltare este cel american.( stiu -stiu you didn't mean this but still...)
pe care le-am citit cind a aparut volumul "Obscenitatea publica". Si am ris si am ris ...Asa ca enjoy ( ca mie mi-a pierit cheful de scris) ;-((
Nu am crezut ca as mai putea sa am vreun soc cultural. Prima zi la Cairo a fost o adevarata experienta. La aeroport ne-au intimpinat agentii de turism de la Sakkara tours: m-au intrebat de 4 ori la intervale de 5 minute daca sunt de la workshop si asta s-a repetat cu vreo alti 20 de participanti. Ma intrebam cu groaza daca sunt prosti sau dezorganizati. Aveam sa descopar ca ambele. Eu platisem pentru viza in avans ( dublu cum aveam sa-mi dau seama mai tirziu) dar a trebuit sa astept ca ceilalti sa o cumpere. ( singurul motiv e sa te usureze de 15 $)
Stiam ca o sa stau la Marriott asa ca dadusem in Romania un scurt search si descoperisem ca o sa stau aproape de centru pe o insula in mijlocul Nilului intr-un fost palat cu gradini exotice caruia i s-au adaugat doua turnuri mai moderne. N-am avut timp sa ma uit la imagini care aratau cam asa.
Am ajuns la hotel si am asteptat 40 de minute!!!!!!! sa-mi dea cheia. (cartela numita cheie...da, mie mi-e dor de chei, as fi vrut una metalica cu modele egiptene sa ma bipaie detectorul de metale de la usa !!!! da oameni buni, si in plus au unul de scanat bagaje exact ca ala de la aeroport.) Divaghez si nu mai vreau sa comentez deoarece imi rememorez momente care la rindul lor imi trezesc instincte ucigase. ( uuu ce de-a verbe )Priviti va rog la photo tour ca sa vedeti cam unde ma aflam.
Eram cu o colega care era in extaz erotic( nu, nu dupa mine, dupa hotel) dar pun si eu o intrebare: Mai, da apa asta e Nilul? Ea zice ca da insa eu nu sunt deloc convinsa si intreb cu jena in care anume turn ne aflam ca eu n-am vazut nici unul. Ea are raspuns la orice si zice ca poate noi stam in corpul dintre turnuri ca abia am venit si ca o sa iesim sa facem turul hotelului adica al palatului mai tirziu.
Poate v-ati dat deja seama noi stateam la JW Marriott- cu totul alt Marriott mai mai-care se afla pe Ring. ( de parca ma aflam in Germania) , undeva linga autostrada in the middle of nowhere sau mai bine zis in mijlocul desertului in curs de populare inconjurat de ziduri pe care ironic sau nu scrie mare si rosu MIRAGE CITY ceea ce urmam sa aflu ca si este pentru egipteanul de rind.
A trebuit sa ma "register" pentru curs lucru care s-a dovedit o sfidare intelectuala pentru oamenii grasi in orange de la celebra Sakkara tours: a durat o vesnicie si ceva. ( gata gata)
Am mincat la un restaurant tipic egiptean Abou el Sid unde am refuzat porumbelul umplut (oricit de enervanti ar fi am totusi reminiscente culturale de tipul ramura de maslin, cucurucucu paloma, pasarea pasiunii, totemul Afroditei etc etc)
Iata restaurantul un veritabil kitch dar recomandat de toate ghidurile posibile:
Site-ul e destul de interesant l-am descoperit la intoarcere daca aveti timp intrati anumite lucruri sunt de un comic involuntar exceptional ( de exemplu muzica) aici
Asa cum ziceam m-am cam socat in prima zi in primul rind de imaginea din avion a orasului Cairo: blocuri mii de blocuri cacanii. 18 milioane de locuitori inchisi in ele si in jur desertul. Cred ca pare foarte naiv dar eu am crezut pina am inceput sa calatoresc ca blocurile urite sunt apanajul absolut al comunismului, simbolul lui; facute sa te sufoce sa te subjuge sa te faca mai usor de controlat. Si undeva adinc tot asta cred. Sa vad bidonville-urile din Cairo pardon khoshash-urile dupa hotelul cu piscina cu valuri mi-a facut rau. Pe jos era un covor de gunoi urias -parca era doar un decor pentru un film suprarealist sau un SF apocaliptic.
Nu am vazut favelas, nu am vazut shanty towns nici chabolas dar am vazut ghetourile din Ferentari, care arata lux fata de ghetourile din Cairo chiar vazute din taxi.
Apoi oamenii: la inceput ma enerva cumplit cum se holbeaza la tine (desi imi acoperisem toate membrele, lo juro) si nu stiu, mi se pareau unsurosi slinosi aveam o reactie de respingere. Apoi am descoperit ca te ajuta oricind atunci cind ai nevoie, sunt prietenosi ba chiar la un alt restaurant de linga souk 4 studenti care ne mai ajutasera cu traducerea mi-au facut un cadou (unul dintre ei a disparut pentru un timp si cind sa plecam mi-au oferit o cutie cu 3 piramide de "cristal") si mi-au zis "Welcome to Cairo and Enjoy your stay." ( si nu, nu mi-au cerut nr . de telefon ;-))
Asta cind nu incearca sa te jupoaie de bani.;-)))
A suivre...despre taxiuri, tirguieli, cum mi s-au oferit 25000 de camile ca sa ma marit ( au simtul umorului ;-)),despre piramide si piramizi si despre cum n-am vizitat muzee. Alta data. Poate.
In onoarea anului 1989 cind am primit piesa asta ca mesaj de la cineva( pe o caseta) si am ascultat-o la casetofon pina era sa ia foc. Apoi m-am intrebat: daca e o metafora pentru droguri?
Pour tous ce qui doutent...
I
Si pentru ca s-au intimplat lucruri si pentru ca nu pot spune nimic altceva acum si aici si pentru ca ei pretind ca fac community service o sa spun doar:
Durerea nu e contagioasă,
Vă asigur, durerea nu se transmite,
Nici un nerv răsucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâşietoare atingeri.
Durerea nu e contagioasă, durerea
Singularizează mai atroce decât zidurile,
Nici o carantină nu izolează atât de perfect,
E banal ce spun - acesta e argumentul.
Doamne, câtă literatură conţinem!
Sentimentele - vă amintiţi? - le-am învăţat încă la şcoală.
În jurul patului celui ce moare ei plâng,
Dar nu se contaminează de moarte nici unul.
Fiţi liniştiţi, privegheaţi altruişti pe bolnavi.
Nu veţi lua durerea lor, fiţi fără teamă.
A murit. Vrea cineva să-l urmeze?
Numai bocete tradiţionale.
de Ana Blandiana
Si pt ca Oedip m-a taguit cum ca care ;-)) ar fi numele meu indienesc de tipul:
Intr-un trib de indieni, copilasul il intreaba pe tata:
-Tata, de ce au toti nume atat de ciudate? De exemplu, de ce pe fratele meu il cheama Tipat-de-Soim?
-E simplu, raspunde tatal, cand l-am conceput eu cu maica-ta tocmai se auzea un soim tipand si de aceea.
-Aha, dar de ce pe sora mea o cheama Fosnet-de-Iarba?
-Din acelasi motiv, cand am conceput-o cu maica-ta, se auzea iarba fosnind.
-Dar de ce...incepu copilul.
La care tatal, enervat:
-Auzi, mai inceteaza cu intrebarile astea, Prezervativ-Spart.
m-am chinuit de am murit si am scos
1. vorbeste de nu mai tace
2.cea care stie mai multe decit intelege inca
3.cea care are blog da'scrie tot in jurnalul personal ca-n blog nu poate sa publice decit pure merde
Ar trebui sa taguiesc pe cineva ? Oricine citeste sa se considere taguit...sau nu.
;-))
Chiar daca m-as machia de seara pe timpul zilei, m-as încadra perfect în peisaj, pentru ca rusoiacele nu se dezic de obiceiul fetelor din est : se machiaza puternic ! In metrou e aproape imposibil sa te uiti de aproape la unele fete, ca se vede masca de fond de ten si pudra…parca –s masti japoneze, sila mi-e! Si toti ochisorii albastri care se itesc de sub caciulile de blana sub de sub glugi, sunt machiati si bine rimelati.
Da’ machiaju’ ca machiaju’ ; parfumul este partea lor forte ! Cred ca o rusoaica consuma o sticla de parfum pe saptamâna ! Daca baile din Voineasa nu erau dotate cu apa curenta zilnic, prin tevile bailor rusesti pare ca curge parfum ! cred ca vine pe la aerisiri ! Iti muta nasul din loc si fiecare domnitza cand trece pe lânga tine ! Sau nici nu trece, apare doar în cadrul usii, la 5 m de tine si poti tu exclami : « Dior, ‘’J’adore’’, da’ pacat ca nu mai am odor, imi vine sa mor! » Uite cum devii poetesa.
Am avut într’o zi nesansa de a se opri liftul la etajul 5 si de a trebui sa cobor restul etajelor in compania unei masti îmblanite si duhnind a parfum. Cred ca nu mai trebuie sa ma parfumez in veci ca eman înca parfumul ei… Fereasca Dumnezeu sa intri intr’o toaleta publica dupa o rusoaica ; îti pierzi simtul olfactiv si ti se blocheaza si vezica ! (Asta în cazul în care gasesti o toaleta publica…) Caci la Moscova asa ceva nu exista- sweet Bucharest 2! Rar dai peste câte o cutie albastra de plastic, din aia în care trebuie sa bagi fise ca sa se deschida usa, dar în loc de locul unde bagi fise dai de un lacat. Încuiat. Dar eu voiam sa traiesc experienta magica de a face pipi intr-o toaleta ecologica - afara de fapt -la -25°C ?!!!! Am ratat ! Ce pierdere ! Mai mult pt ei… )
Partea proasta e ca femeia care face menajul la hotel nu foloseste nici o picatura de parfum si nici un strop de apa ! Aerisesc dupa fiecare trecere a ei prin camera adica deschid usa si pornesc ventilatoru’…ca de geam am spus deja !
La hotel e cel mai reprezentativ dezgustul afisat de rus : mai nimeni nu vorbeste engleza la receptie si daca ai nevoie de ceva trebuie sa te înarmezi cu rabdare si sa nu te enervezi când se vor da cel putin 5 telefoane, nu se stie unde, doar pentru a ti se repune în functiune cardul magnetic cu care intri in camera… Chiar daca ai platit în avans înca o saptamina si demonstrezi asta cu chitanta care poarta antetul si stampila hotelului, nu e de ajuns, ca aia « e chitanta ta » deci nu e o dovada pentru ei, si tot se dau telefoane, tot astepti sa coboare madama de la etajul 6, madama care tocmai ti’a facut chitanta si care tocmai ce vorbise la telefon cu blonda trecuta de la receptie, dar… nu a fost de ajuns… ti se mai verifica înca o data pasaportul, ti se mai pune o stampila, mai trece o ora…
Daca rusii au din greu ceva, ei bine au bani si timp ! Bani pentru ca ti cer tie in avans si timp pentru ca prea le place sa’l piarda…
Iti trebuie forta sa descoperi Moscova, iti trebuie un dram de rabdare si pingele care sa te tina!!!
Stam la hotel Ucraina, hotel de 4 stele si 150 de dolari camera ! Dar suntem in Rusia si aici prezentarea pe internet a hotelului nu are nici o legatura cu ceea ce am gasit la fata locului. Hotelul face 4 stele doar pe dinafara si poate pe holuri. Baia imi aduce aminte de camera de la Voineasa unde nu puteai atinge nimic ca totul ti se strica sub degete; suportul de deasupra chiuvetei din hotelul de 4 stele moscovit este înclinat si se misca, exacat ca cel de pe plaiurile vilcene, n’am curaj sa pun ceva pe el de teama sa nu repet istoria cu parfumul spart…; (da da am imbalsamat statiunea …si ce ? Nu ride !) Dusul sta intr-un surub, ca al doilea sta sa cada, apa la chiuveta se deschide in sensuri diferite, adica robinetul de apa calda -din stanga- se deschide rotindu-l inspre tine, in timp ce robinetul de apa rece din dreapta se deschide rotindu-l in sensul opus. Cum invirt eu cu linguritza in cafea…e perfect pt stingaci naturalizati dreptaci…
Hotelul are acces la internet ; acces care, bineinteles, nu exista ! Este posibila conectarea doar prin telefon si contra cost… Sigur ca priza pt telefon se afla in partea opusa a camerei si nu lânga birou… Sigur ca pt accesul la internet, fie el si prin telefon, trebuie platit un « diepozit » de 10 dolari, in avans, la ghiseul special de langa receptie ; avem cablu dar sigur ca nu prindem decât doua canale nerusesti ; iar bateriile telecomenzii isi dau obstescul sfirsit (sunt in faza terminala, oricum). Ca sa stingi lumina trebuie sa te deplasezi pana lânga usa de intrare a camerei, acolo se afla unicul intrerupator ! Curat patru stele, n’am ce zice ! oare cum o fi la 2 stele...?Si nu e vorba de snobism; am stat in Youth hosteluri si am fost fericita (am avut si plosnitze o data, nu eu, camera, ca le-am exterminat rapid si dureros dupa ce m-au muscat in prima noapte ingrozitor, si am respirat spray de gindaci o saptamina!!!)) Dar aici...2000 de camere un monstru fardat pe dinafara, deghizat si cu aura de 4 stele ...Ce senzatie! atitea mii de oameni facind aceleasi gesturi in camere neutre si triste.
Se pare ca rusii te intreaba « cash sau credit card » si-ti zic « you have to PAY NOW…” inainte sa-ti spuna buna ziua adica “dobir deni” ! Si logic e sa –ti imaginezi ca doar unul din raspunsuri e corect : cash !!! Nimeni nu prea vorbeste engleza; avem o cucoana-receptionera cu mustata care te întreaba: «Da… Uatî du iu vant ? » « ueitî a minitî », « ueitî »… Ieri toti rusii abordati pt a le cere ajutorul in ce priveste o directie sau alta mi-au raspuns cu total “diezgust” -sau nu mi-au raspuns de loc. Sunt parca neprimitori, nemultumiti, complicati, rastiti, repeziti, acri ; cel putin ospatarii parca au fost pedepsiti toti de tatuca Stalin si obligati sa faca meseria asta ; n-ai avea parte de un zâmbet nici daca îti încremeneste fata ta într-un rânjet continuu, ca provocare ! In magazine la fel, am senzatia ca vânzatoarele de pe vremea lui Ceausescu au fost teleportate aici, toate sunt scirboase si te întreaba cu un gest aruncat al capului “Shi vriei’ pe limba lor ; daca vad ca nici nu le vorbesti limba, ori se uita fix si îndelung la tine, parc-ai fi extraterestru, si nu mai scot o vorba, ori izbucnesc in râs, ori îti trântesc produsele pe tejghea. Azi, poate pt ca frigul le-a mai amortit dezgustul pt viata si straini, am dat doar un rus amabil si cu o urma de saliva inghetata pe barbie (scârbos dar amabil) care vorbea engleza ! Victorieeee !
"La Moscova, da, la Moscova...!" M-am bucurat cind am auzit ca turneul de basket e la Moscova (in scris, pronuntarea mi-o imaginez asa: MmUuOOoSsCcOOoVvAAA!!!... Pentru ca rusii respira literele, le dau un fel de maretie, de viata a lor si le rostesc nu numai din suflet ci din maruntaie parca smulse cu durere). Acum cred ca am nevoie de mai multe pahare zdravene de vodka pt a regasi entuziasmul.
NUORUOC!
Imi aduc aminte ce încântata eram la Varsovia ; ca dovada a naturii umane superficiale, încântarea se datora hotelului de 5 stele cu portar si fete zâmbitoare la receptie, cu sala de sport si jacuzzi faptului ca era cald, ca cei cu care intram in contact erau amabili si cand auzeau de Romania se manifestau bucuroso-zgomotos-oarecum… Acum suntem la (doar) doua statii de metro de buricul tirgului, e frig, nimeni nu zâmbeste, femeia care dadea zapada pe scarile de la metro aproape m’a maturat boscorodindu-ma in limba ei rastita…
Nici poze n’am facut… Cred ca pe frigul asta nu numai ca refuz sa imortalizez vreo amintire, dar si aparatul ar refuza sa inregistreze imaginile. Am facut totusi o poza, din camera, turnurilor din aripa vecina a hotelului. La Moscova exista 7 cladiri identice, un fel de Casa Scânteii de la Bucuresti; intr’una stam noi.
Am gasit acest jurnal din 2006 si m-am hotarit sa-l pun aici. De ce ? Habar n-am.
Fac ce fac si am parte de experiente unice (este doar o auto- ironie –un pic amara sa nu ne lasam pacaliti de cuvintescrise in care tonul, ochii, zimbetul lipsesc)! Plecare la 4 dimineata. Copii buimaci, adulti si mai buimaciti…o forma oarecare de tristete o forma oarecare de bucurie. Ciudata stare...Avioanesalideasteptare diutifiuri pasportkontrol.un frankfurt nonfrankfurt
Prima oara la Moscova ; tocmai acum cand in Rusia se înregistreaza recorduri de temperaturi negative! Minus 30 de grade Moscova n-a mai vazut demult si eu niciodata ! Dupa experienta asta cred ca mi-am schimbat sistemul valoric friguros )
La hotel e atat de cald încat am transpirat îmbracandu-ma ! Si am vrut sa deschid fereastra ; dar e intepenita intentionat! Mai exact prinsa cu 4 suruburi mari si late ! Asa ca am pus in priza ventilatorul!!!!!, care tocmai am intrebam ce Doamne iarta-ma cauta în camera pe vremea asta; uite ca i‘am descoperit rostul! Sau poate unul dintre ele...
Am iesit afara din hotel. In fata mea se afla o domnita mai infofolita ca mine si care in momentul in care a simtit “briza” de minus 20 de grade a scos un UOOOFFF rusesc si din rarunchi si s-a cocosat brusc, cât era de mândra! M-am incordat la rându-mi si am facut primul pas ; nasul mi-a inghetat instantaneu si mii de ace imi intepau narile cu fiecare respiratie ; cu fiecare pas. 10 pasi… la al unsprezecelea pulpele picioarelor imi erau deja degerate si din ochiul stâng imi curgeau lacrimile siroaie. M-am certat in gând pt proasta inspiratie de a ma fi dat cu rimel care bineinteles curge… si in acelasi timp, ingheata ; însa o lacrima neagra si inghetata sub ochi pe frigul asta nici nu se observa ; toata lumea e mai mult sau mai putin vânata, asa ca ma voi incadra perfect in peisaj…eu sa fac nota discordanta?Sa ies in evidenta? Jamais))))))))))))))
E frig, e adevarat, e al naibii de frig, e ger, e ...tre’sa aiba eschimosii un cuvint pentru a descrie ce e, dar culmea, nu e frigul ala care iti intra in oase si care iti face pielea sa usture imediat ce ai dat de caldura… Tot ce nu e acoperit ingheata pe loc, simti ca daca te incrunti sau te strambi ti se va sparge fata adica gingasu-mi chip; vantul nu bate insa, si daca te misti –si te misti, frate, iar viteza de deplasare e dubla in astfel de conditii- nu e chiar asa de cumplit.:))(ce sa zic si eu...!) Doar ca haina mea face un zgomot cam ciudat, parca ar fi de tabla…si chilotii la fel. (sorry!) Noroc ca am ghete bune, si nu mi-e frig la picioare! )Ei bine, minus douazeci de grade celsius si labutzele mele sunt ok ! Nu insa si pulpele picioarelor ; de la genunchi in sus am senzatia ca pantalonii îmi sunt din gheata si cu toata haina lunga, acolo simt cel mai bine frigul ; iar pielea imi e rosie cum n-am vazut-o niciodata ! La fel si fata : rooosieee, rooosieee, parca sunt un rac fiert !
Dar divaghez...miine o sa vorbesc despre hotel . O experienta. E interesant sa locuiesti in Casa Scinteii....am niste observatii....
Vi se intimpla vreodata in timpul somnului sa dormiti pe o mina si ea sa va amorteasca de tot? Mie da. E interesant cum oamenii carora li s-a amputat un picior sa aiba impresia ca membrul este inca acolo; in cazul asta mie mi se pare ca mina nu mai exista. Este fundamental inerta. Si am acea prise de conscience" a amputarii reale,a lipsei, a absentei, chiar a ceea ce mi-a fost mereu greu sa inteleg: Multimea Vida.
Ma cuprinde o forma de spaima si imi ridic mina cu cealalta ca sa o frec si sa fac singele sa circule din nou; e grea, calduta si straina ca si porumbelul mort pe care l-am adunat de pe jos sperind sa il fac sa zboare din nou. (Cind am realizat ca e mort i-am facut o inmormintare adevarata impreuna cu trei prietene, ba chiar i-am vizitat mormintul care avea si cruce pentru un timp.)
Membrul amortit ma face intotdeauna sa ma gindesc la mama unui prieten din copilarie care avusese un grav accident vascular cerebral; iesea in fiecare zi afara schiopatind si isi purta mina inauntrul unei curele strinse in jurul mijlocului ca pe un obiect trist si nefolositor. Mergeam la ea si ii vorbeam chiar daca se exprima greu pentru ca pareza ii cuprinsese toata partea stinga.(so accident e dreapta) La inceput ii frecam mina sperind ca singele va incepe sa circule si ea va putea sa o miste macar putin. Era trista mereu si ochii ii erau la fel de goi ca si ai porumbelului. Dupa un timp nu a mai iesit din casa; la inceput am intrebat despre ea apoi am uitat asa cum fac copiii.
Oare e posibil sa ne amorteasca inima sau constiinta si noi sa avem impresia ca ele sunt inca acolo desi, in fond, au fost infulecate de vreun vid ?
Am prins intimplator un fragment din emisiunea Garantat 100% (cred) cu Marcel Iures si Alexandru Dabija. Ironie de mare calitate, schimburi inteligente de replici, muzica buna. Am ris mult dar am aflat citeva lucruri interesante: in orasul Alexandria nu a mai poposit o trupa de teatru de 30 de ani iar primarul din Piatra Neamt le-a spus elevilor la deschiderea anului scolar ca "Scoala e un rau necesar". Oare celebrul Pinalti o fi gindit-o sau pur si simplu a izbit-o?
Cu o zi inainte il vazusem pe Neagu Djuvara la emisiunea lui Patapievici( vorbind despre cumani ) si cu doua zile inainte la Plesu si Liiceanu intr-o discutie despre politete si mi-a facut foarte bine: cunostinte intinse si profunde o memorie fara gres, spirit fin si in verva,causeur desavirsit, intelectual veritabil, franchete si generozitate...la peste 90 de ani.
M-am hotarit sa nu arunc televizorul ( pe fereastra) asa cum mi-a venit saptamina trecuta...
Dansons tu dis
Et moi, je suis
Mes pas sont gauches
Mes pieds tu fauches
Je crains les sots
Je cherche en vain les mots
Pour m'expliquer ta vie, alors
Tu mens, ma Soeur
Tu brises mon coeur
Je pense, tu sais
Erreurs, jamais
J'ecoute, tu parles
Je ne comprends pas bien
La belle dame sans regrets
Je pleure, tu ris
Je chante, tu cries
Tu semes les graines
D'un mauvais chene
Mon ble s'envole
Tu en a ras le bol
J'attends, toujours
Mes cris sont sourds
Tu mens, ma Soeur
Tu brises mon coeur
Je pense, tu sais
Erreurs, jamais
J'ecoute, tu parles
Je ne comprends pas bien
La belle dame sans regrets...
In cartierul milionarilor, undeva pe strada Iancu Nicolae se mai construieste o casa. Teren mare, frumos ingradit pe care pasc idilico-bucolic doua vaci baltate.
De-a lungul aceleiasi strazi, intr-o singura zi au fost taiati 90% dintre copaci.Cui bono? Cui prodest?
Who cares?
since feeling is first
e.e. cummings
since feeling is first
who pays any attention
to the syntax of things
will never wholly kiss you;
wholly to be a fool
while Spring is in the world
my blood approves,
and kisses are a better fate
than wisdom
lady i swear by all flowers. Don't cry
—the best gesture of my brain is less than
your eyelids' flutter which says
we are for each other: then
laugh, leaning back in my arms
for life's not a paragraph
And death i think is no parenthesis
Am deschis astazi geamul masinii. Orasul a navalit inauntru: mirosuri mereu schimbatoare,latratul ciinelui care se repede la roti, vocea tipului de la ziare care ma saluta zilnic la semafor, motoarele altor masini, motorina autobuzului galben Icarus vechi de 15 ani. Praf, mult praf.Zgomote ciudate. Parca pina acum am trait intr-un film mut sau intr-o alta lume. Il inchid la loc si ma loveste meditatia.
Traficul bucurestean e de fapt imaginea umanitatii bucurestene colcaind la ora actuala.
Daewoo-rile de demnitari cu GUV si SEN -viitoare Volkswagene si Audi, masinile cu DOC sau LAW sau masinile frantuzesti cu PDG toti oameni mindri ca sunt ceea ce sunt, SRI urile, SPP urile, FBI urile, CIA urile, smecherii cu geamuri fumurii si masini tunate la limita sau peste limita kitchului, golanii cu geamuri negre care iti taie calea sau iti arunca mucul de tigara sau coaja de saminta pe masina.
Colericii care tisnesc de la semafor si se reped la orice spatiu liper de pe orice banda, sanguinii - echilibrati care te lasa chiar sa iesi de pe strada laterala, flegamaticii carora nu le pasa ca ceilalti ii claxoneaza isteric ci fac exact ceea ce voiau sa faca si melancolicii care nu se hotarasc ce sa faca si ne incurca pe toti fara vreo intentie rea.
Tulburatii psihici sunt si ei prezenti: daca nu te-ai dat la o parte in timp util (timpul LOR util) te depasesc pe partea dreapta si iti frineaza in fata, ochi holbati , injuraturi, batai in intersectii.
........................................................................(Nu mai am chef sa scriu).
P.S.Martalogi, ghiolbani, rapandule, akcentisti, matrafoxati...asta daca sunteti familiarizati cu argoul 2007.;-))
Am inceput sa citesc o noua carte de Saramago: Intermitentele mortii. O citesc incet si pur si simplu ma bucur de fiecare cuvint si de fiecare fraza. Sunt indragostita de scriitorul asta, ma fascineaza originalitatea subiectului dar mai ales stilul. Fraza lui imi da ameteli. Evasion totale.
Am citit tot ce s-a tradus si ma pregatesc sa comand tot ce a scris de pe Amazon. Este un om de peste 80 de ani a inceput sa scrie foarte tirziu si publica in medie o carte la 2 ani.Iar eu imi doresc copilareste sa scrie mai mult si mai repede. Sau macar sa fie nemuritor. ;-))
Asa incepe noua lui carte: cu moartea care intr-o buna zi isi suspenda activitatea.Si nimeni, dar nimeni nu mai moare. V-ati gindit vreodata?
Mhhh...ma duc sa citesc.
Acum citeva zile am vazut o intindere de iarba pe care stralucea roua sau bruma sau o ploaie trecuta in lumina soarelui de dimineata. Si mi-am spus: Lumea e atit de frumoasa.
Mi-e frica. Nu de marele nimic sau de judecata de apoi nu de fericirea fragila sau de zeii furiosi sau de faptul ca uneori mi se pare ca umbra mi se transforma in piatra.
Am o alta teama, una incontrolabila.
Mi-e frica de scutere sau mai bine zis de scuteristi sau scuteroi sau scuterani scuterezi scuterosi...Da, stiu ,am o obsesie. Vorbesc de oamenii astia care nu au carnet si habar n-au regulile de circulatie si calaresc un obiect mititel semanind cu o motocicleta. Bine, veti spune, nu le stiu nici unii care au carnet, Vedeti insa, multi dintre scuteroizii astia nu au constiinta gradului de vulnerabilite proprie, si au o personalitate de fost Trabantist, fost Olcitist ( in cunostinta de cauza ) combinata cu una de conducator de Dacie in fata noilor masini ale anilor 93.
Stau linistita la semafor si din spatele meu tisneste, proiectat de calutii putere, SCUTERUL. Pe rosu bineinteles pt ca el NU opreste la culoarea asta; daltonism cronic? ma intreb .Nici gind. Am vazut o multime care nu opresc si traverseaza intersectia halucinant cu o inconstienta majestuasa care imi da fiori.
Pe contrasens...continuu...oare pt ca sunt mici au voie pe contrasens? Iti taie calea, se unduiesc,fac dreapta de pe banda din stinga si invers la fel de brusc, habar n-au de prioritati sau de a se asigura...ca multi dintre soferii nostri -adevarat dar sansele lui de supravietuire sunt...nule.
Politia,va rog , cineva , militia, primaria serviciul circulatie, Virgil Vochina, Adelin Petrisor, eu eram un sofer caruia ii placea sa sofeze. Oricum nu mai am unde, traficul in Bucurestiu e de tip banchiza. Dar eu nu vreau sa omor pe nimeni...nici macar din "culpa" celuilalt... Doctore sunt peste tot...
Sa dea domne examen poate macar asa se micsoreaza numarul.
Sau poate asa combatem analfbetismul...Teoria conspiratiei.
P.S. Voiam sa spun ca nici macar nu au casti, dar am descoperit recent ca au inceput sa mai poarte...si de undeva ,cred ca din casca mai nou urla muzica. Probabil ca sa-i auzi cind vin.
Mi se intimpla sa vorbesc cu cite cineva si sa realizez dupa un timp ca a fost ca o discutie intre doi oameni (a)surziti brusc si care nu cunosc limbajul semnelor.
Ca atunci cind sunt extrem de obosita si ma uit la televizor il pun pe fara sonor-sau cum s-o traduce "mute" in romana -si nici nu vreau sa inteleg ceva doar ma uit in gol si incerc sa ma golesc de ginduri.
Ce emitator si receptor ce canal si cod...aproape ca imi vine sa rid.
Mecanismes detraques. Asta mi-a venit in minte acum.
Mi-amintesc finalul "scrisorii" lui Liiceanu catre Petru Cretia: acesta din urma il suna pe Liiceanu si-l intreaba ce mai face. Nu mai fac nimic, raspunde el. Legatura telefonica se intrerupe, Cretia revine, zice alo si incepe sa argumenteze cu pasiune:(citez aproximativ et je m'en fous magistralement):propozitia ta e falsa. Ceea ce vrei sa spui de fapt este ca nimic din ceea ce faci nu te reprezinta. Criza constiintei tale corespunde crizei filozofiei moderne...
De la capatul celalalt al firului se aude: Tu cu cine pizda ma-tii te certi ma???
Exact. Cu cine?
Daca nu am timp sa scriu macar am timp sa citesc...;-)
Iata, Petru Cretia despre mediocritate...
La originea lui, cuvantul mediocritate exprima
calitatea a ceva care se afla la mijloc intre poalele
unui munte si pisc, asadar nici jos, nici sus. Nici alb,
nici negru: cenusiu; nici rece nici cald: caldicel. De
fapt, daca dam cuvintelor bun si rau sensul lor cel
mai general si mai abstract, mediocru inseamna nici
bun nici rau, ceva care se afla la mijloc, intre ele, si
se afla acolo prin statutul sau definitoriu. Fireste, in
lume nu toate pot sa fie numai in vale sau numai pe
culmi, exista pretutindeni ceva intre ele, o realitate
mediana tot atat de reala si de legitima ca si extremele
ei. Si atunci e cazul sa ne intrebam de ce calificativul
mediocru a ajuns sa aiba un sens peiorativ: daca
spui despre cineva ca are o inteligenta mediocra sau,
mai rau, ca este un om mediocru, il jignesti. In fond
ce este atat de rau in a nu fi nici stupid, nici genial,
nici ticalos, nici sfant? Nu suntem oare asa cei mai
multi dintre noi? Nu e de gasit alta explicatie decat
aceea ca omul mediocru se crede intotdeauna mai
mult decat este si vrea sa fie tratat ca atare, sa uzurpe
locul excelentei, sa se afle sus, in varf. Asa putem
intelege cum sensul depreciativ al cuvantului s-a
nascut din reactia noastra la ifosul mediocritatii si la
dorinta ei de a se afla mereu in frunte, in locul celor
cu adevarat buni. Mediocru se spune intotdeauna de
sus in jos: ar fi greu sa auzi pe un om prost sau
netrebnic denuntandu-l pe altul ca este mediocru.
Dar, alaturi de mediocritatea veleitara, adesea
agresiva, se afla printre noi si un alt tip de mediocritate,
aceea multumita cu ea insasi, incapabila sa vada
sau sa inteleaga ceva mai presus de firea sa, inchisa
in sine si inspaimantata de orice risc. Omul mediocru
e lipsit de nobletea vreunei daruiri sau generozitati,
el isi traieste viata intr-un chip meschin, neinsufletit
de nici un avant. Meschine sunt si visele lui. Nu este
in stare sa fie macar cu adevarat avar sau cu adevarat
las. Nu e nici macar foarte prost si nu e niciodata un
ticalos in toata legea. Si, pe de alta parte, se uita
uimit sau chiar scandalizat la cei care nu sunt ca el si
ii judeca in numele unor principii inguste, cel mai
adesea niste triste prejudecati, socotite de el, cu o
indaratnicie obtuza, drept infailibile. Vede necumpa-
tare, nechibzuinta, necugetare in orice act care trece
de stramtele hotare ale vietii si ale mintii sale, iar
marile pasiuni si marile pierzanii ii inspaimanta cu
niste furtuni. In fata marilor idei, la care de fapt nu
are acces, sta uneori perplex, dar cel mai adesea
incredul ti mefient, daca nu chiar indignat. Iar cand
ceva din excelenta lumii ii trezeste totusi interesul
sau curiozitatea, omul mediocru vrea sa participe si
el cumva, dar fara efort si fara risc, de la locul lui caldicel.
De acolo poate sa riste prin procura, asistand la
performantele vedetelor, ale atletilor, ale golgheterilor
si ale eroilor in general. Cu grija sa nu-l traga vreun
curent, sa nu-si provoace vreo indigestie, sa nu-si
depaseasca bugetul bine socotit, sa nu cumva sa-i
intre in casa si in viata insolitul si nelinistitorul. Daca
ar bate Dumnezeu la usa lui, s-ar teme sa-i deschida.
Omul mediocru este o crisalida din care niciodata nu
se vor naste aripile unui zbor.
De aceea mediocritatea, in toate formele ei, este
atat de nociva. In chip inerent foarte raspandita, ea se
insinueaza pretutindeni ca o pecingine, prezenta ei e
masiva, multiforma, adesori coplesitoare, cauta sa se
impuna, ocupa posturi, isi ia aere de onorabilitate, isi
aroga drepturi. Este de cele mai multe ori imposibil
de dislocat, mai ales cand e insistenta si harnica, si,
pe de alta parte, cand cei de o seama, pleava mediocrilor,
se asociaza si se solidarizeaza, cum se intampla
de cele mai multe ori, nu atat intre ci si impotriva
a tot ceea ce simt ca ii depaseste. Apoi, prevalanduse
de niste forme prea generale, se statorniceste,
sinistra mediocritate prinde radacini si porneste sa
niveleze lumea dupa chipul si asemanarea ei, macina
nd marunt tot ce este mai presus de ea, vanturand
prin veacuri un neant cenusiu.
Onze mille kilomètres, neuf pays et une île à nom caressant : Norderney
Combien d’orgueil me faudrait-il pour pouvoir en écrire ? Je laisse les notes telles que je les ai griffonnées dans la voiture.
Belgique, notes au bord de la route :
Mélange étrange d’églises et de granges
Entre deux berges La Sambre gamberge
Cathédrale et citadelle
Avec trois couleurs on dessine le ciel
Ici le temps s’est arrêté
Noms que j’ai aimés : Bouge, Champion (l’un après l ‘autre) Froidestressées, Etréaupont, Fourmies, Chapelle
Hulst, Dendermonde, Beervelde, Eeklo, Zelzate, Destelbergen, Kortrijk Rijsel
Villedieu les poêles, Nort sur Erdres
Alsace Lorraine Anjou Picardie Touraine Ardoisière Haute Normandie Basse Normandie Bretagne La Manche Maine Aisne Oise
MFM l’émotion partagée Nostalgie Skyrock Tendance Alouette Atlantis Amour côte d’Amour
Les nuages, les capricieux, les éternels voyageurs, les pluies fragiles, les fleurs voluptueuses le vieux soleil, maisons sages, des villages inconnus, la vallée de la Loire rivière fleuve sauvage commencent des commencements
Châteaux...seigneurs et troglodytes vivant dans les rochers St Etienne de Chigny. Je vais développer ca une fois…
.
La Beauce « le grenier de la France » désolation totale, champs de blé immobiles ...il y a un monde ailleurs.
Anvers Bruges et Gent –époustouflant - j’y reviendrai pour des vacances « bourgeoises »
La Leffe couleur du miel que j’ai bue en Belgique au café près de la frontière avec sa mousse douce comme le miel
Brouillard salé hors saison quelqu’un cherche une adresse inconnue
Le goût des amandes des nectarines des tuiles aux amandes moules crêpe sucre beurré, glace au cassis
Eau de toilette dans les toilettes de la station de service à Pommiac
This mélodie is une mélodie for you
Crep’uscule, Chez Zanzan restaurant chaleureux
J’ai plus le temps, j’ai plus l’envie.
A suivre, peut-être…
Eu cred ca avem doua copilarii : una reala si una construita. Cea de-a doua, alimentata de povestirile bunicilor si ale parintilor, de poze devine alta, aprope inventata, toate povestile acoperind-o, transformand-o, transfigurand-o.
Parintele Luca face parte din copilaria mea reala, profunda. Nu-mi amintesc cind l-am cunoscut. Stiu doar ca bunica mea era foarte credincioasa fara sa fie bigota sau habotnica. M-a luat cu ea la biserica fara sa ma oblige vreodata insa sa merg. Imi amintesc cum in fiecare seara se ruga in genunchi pentru noi cei dragi dar si pentru dusmani. Am intrebat-o: “Maia, cum poti tu sa te rogi pentru dusmani? Ei sunt rai” . Ea mi-a raspuns cu intelepciunea ei adinca si pragmatica in acelasi timp: “daca Dumnezeu le lumineaza mintea o sa fie mai bine pentru toti.”
Prima mea amintire cu parintele Luca este extrem de puternica. Maia m-a intrebat daca vreau sa ma impartasesc. Habar n-aveam ce inseamna dar mi s-a parut foarte interesant si important. Am zis ca da si ea mi-a zis ca trebuie sa postesc adica sa nu « maninc de dulce » . A doua zi la prinz cind mi-a dat cartofi prajiti i-am zis: “da’ pulpa de pui nu-mi dai?" Ea a zimbit si m-a intrebat :pai n-ai zis ca postesti? I-am zis : "ba da , postesc nu am mincat dulceata cind mi-a dat tanti Eugenia si nici de zahar nu ma ating." Nu mincam de dulce si, dupa parerea mea, faceam un sacrificiu deosebit.. Maia a ris si mi-a prajit o pulpa de pui. 3 zile am “postit” in felul meu caracteristic si nu am mincat dulce, asa cum am inteles eu sa ma pregatesc pentru marele eveniment: impartasania.
Ziua cea mare a venit. Maia a rugat o vecina, cred ca era o adolescenta de 16 ani, care mergea la impartasit sa ma ia si pe mine cu ea. Fata s-a conformat si am plecat spre biserica. Pe drum ne-am intilnit cu o doamna curioasa care a intrebat unde mergem. « La impartasit » , am zis eu mindra. « A cui e asta mica » ?. "A Doamnei B.", a zis pustoaica. “Si citi ani are” ? 10 a spus fata, care habar n-avea si nici nu o interesa. Eu aveam doar 6 ani dar creierul mi-a facut conexiunile de rigoare: mhhh, pentru impartasanie trebuie sa ai zece ani... alfel nu ai voie.
Am ajuns la biserica si parintele mi se parea foarte inalt si impunator cu vestmintele preotesti pe care lumina discreta din biserica din Calimanesti nastea stelute complicate si aiuritoare. Eram foarte emotionata. M-a intrebat parintele cum ma cheama, i-am spus si apoi mi-a pus fatidica intrebare: Citi ani ai? 10 , am raspuns . Citi ??? a repetat el cu un zimbet. Am ridicat nasul spre el, l-am privit in ochii albastri si cu toata gura stirba -fenomen normal la 6 ani-, i-am spus tare: ZECE. Sigur? DA! Inima imi batea infiorator de tare si imi dadeam seama ca nu e bine ce fac, dar dorinta de necunoscuta impartasanie era mult mai puternica. Parintele Luca m-a privit in ochi si mi-a zis : “Daca ai zece ani ai face bine sa mai stai afara in ploaie sa mai cresti.” Afara ploua si aveam zulufii uzi. Au trecut 30 de ani aproape de atunci si nu am uitat.
M-a mai intrebat el cite ceva si m-a impartasit ceea ce mi-a creat o stare de bucrie imensa si vinovata. Mi-a placut mult parintele asa ca am devenit nelipsita in vacante de la toate slujbele de la biserica. Cinta minunat, avea o voce calda de bariton si pronunta clar cuvintele. Si astazi stiu slujba pe dinafara. Stiu cind alt preot sare un cuvint. Cinta pe nas si lumea spunea ca slujise la Patriarhie dar ca trebuise sa plece « pour une affaire des femmes ». Lumea birfea mult in Calimanesti... Nimeni insa nu a spus vreodata ca parintele nu slujeste minunat.
Deja ma cunostea dupa prima vacanta de vara in care am mers la slujba regulat si cred ca ii eram simpatica. Cind ma miruia se uita la mine si imi spunea :”sfiiinta Ioana” (al doilea meu nume pe care i-l spusese Maia) Ma uitam in ochii lui si spuneam tifnoasa: pe mine nu ma cheama Ioana!!! Ba da, spunea el pentru ca vedea ca ma enerveaza. Ba nu spuneam eu, nimeni nu imi spune asa! Era coada la miruit si Maia ma tragea de mina sa plecan. Iar eu insistam : pe mine ma cheama.....El zimbea. Si data viitoare din nou: “Sfiiinta Ioana”...
Pe la noua ani am planuit impreuna cu doua prietene o aventura extraordinara. Sa mergem sa urcam muntele care se vedea in zare. De fapt nu era muntele Cozia (acela era in alta directie) ci un deal. Lumea se ducea de 23 August pe stadion unde faceau un fel de picnic. Le-am spus bunicilor ca mergem si noi acolo (era la10 minute). Bineinteles ca nici de gind nu aveam sa mergem acolo. In primul rind pentru ca atunci cind construisera hidrocentrala demolasera casa bunicilor mei unde imi petrecusem toate vacantele pina la 5 ani. Exact pe locul casei noastre, pe malul Oltului construisera stadionul. Il uram.
Am luat un rucsac cu o patura si am plecat. Am mers si am mers ...acum stiu vreo 5 kilometri...si “muntele” tot departe era. Asa ca vazind noi o livada de mere, hop la cules. Pe linga mere mai era si porumb: hai sa culegem ca sa mincam acasa porumb fiert a propus una dintre noi....(porumb fiert la sfirsitul lui august...;-))). Si cum culegeam noi asa ne-am gindit : mai, noi furam daca ne prinde cineva si ne duce la inchisoare? Solutia gasita a fost simpla :sa ne rugam!
Si unde nu am inceput toate trei: Doamne Iisuse Christoase, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu ...apara-ne, te rugam sa nu ne prinda...
Dumnezeu ne-a “pedepsit” in felul lui caracteristic: umplusem rucsacul pina la refuz cu mere si porumb. L-am carat pe rind toate 3 (numaram stilpii de electicitate , fiecare 10 stilpi) pe o caldura sufocanta iar acasa a trebuit asa spunem si adevarul despre “expeditie” dat fiind ca nu cresteau nici meri nici porumbi pe stadion. Porumbul a fost aruncat spre disperarea noastra care il transportaseram in chinuri.
Maia mi-a zis sa mergem sa-i spunem parintelui Luca ce am facut asa ca am mers la casa parohiala, l-am gasit in curte si i-am povestit. Parintele nu a putut sa nu rida la imaginea celor 3 furind si rugindu-se la Dumnezeu sa le ajute. Tin minte ca m-a intrebat daca era un lan mare. I-am zis ca da si mai tirziu mi-am dat seama ca voia sa stie daca am furat de la tarani din curte sau din proprietatea statului ceea ce Dumnezeu ar fi iertat mai usor tinind cont ca si statul il furase la rindul lui de la tarani.;-)). Ne-a zis el ca nu e bine sa furi si apoi a glumit cu noi si ne-a adaugat ca am fost destul pedepsite cu caratul...ingaduitor parintele cu pacatoasele.;-))
Adesea mergeam la poarta sau la gardul casei parohiale si mereu statea de vorba cu noi (noi = eu si prietena mea Isabela de care eram nedespartita): glumea mult si rideam de fiecare data. Tin minte o multime de lucruri pe care le spunea si as putea scrie la nesfirsit. Aveam un sentiment bun intotdeauna dupa ce vorbeam cu el si abia asteptam slujba in care se metamorfoza: as fi stat sa il ascult ore intregi.
Calimanestiul a fost o forma de paradis, a fost locul unde mi-am petrecut toate vacantele ( o parte mare din ele) unde am avut cei mai multi prieteni unde am descoperit ca iubesc padurea si vintul unde imi aminteam cum curgea Oltul liber in zavoi inainte sa-l ingradeasca ei in beton. Este un loc in care atunci cind ma duc imi dau seama ca ii apartin prin ceva ce nu pot sa definesc.
In 1988 bunica avea 88 de ani si nu mai putea sa stea singura acolo. Matusa a hotarit sa vinda tot si sa o ia pe Maia la Bucuresti. Ceva a murit in Maia in Tata si in mine. Am plins mult, foarte mult. Nu am putut sa inteleg. Nu am putut sa iert. Nu pot sa scriu despre Calimanesti. Inca doi ani am mers acolo in vacante si am stat la prieteni la etajul 3. Nu mai era totusi acelasi lucru. In apartamentul unde statusem noi, la etajul 2 locuia o doamna oarba pe care nu o cunosteam. Mereu greseam usa.
De-a lungul anilor am mai trecut pe la Calimanesti si mereu am mers la parintele Luca. Vorbeam de una de alta. Ma intreba de Maia. I-am spus cind a murit. I-am spus cand l-am adus pe Tata la cimitirul din Jiblea unde e ingropat si bunicul si unde isi dorea sa se odihneasca.
Facea parte din trecutul meu afectiv. Ultima data am fost acum 4 ani in luna mai. Am batut la usa si a raspuns sotia lui. A fost prima data cind nu am dat de el. L-a chemat :era in halat si papuci si era slab. Avea ceva trist in ochi. Mi-a spus ca a fost in spital mult timp dar ca acum e mai bine. L-am intrebat de copii. I-am spus cite ceva despre mine. Si i-am promis ca data viitoare vin din nou sa-l vad. Am avut un sentiment rau.
Mereu rideam cind ma intilneam cu el...
De fapt n-am stiu ca au trecut 4 ani anul acesta cind in drum spre iesirea din tara am oprit linga biserica. Am intrebat o doamna:ce face parintele Luca. S-a uitat la mine ciudat si mi-a spus; aaa a murit de mult. Cum adica de mult am spus eu? De cel putin 3 ani mi-a zis ea.
Parintele Luca s-a nascut la 1 august 1936 si murit la 19 august 2003. La 3 luni dupa ce l-am vazut. A slujit in aceeasi biserica din 1975. A construit in curtea ei un monument in amintirea eroilor revolutiei din decembrie pe care ii pomenea si cind iesea cu Sfintele Daruri.
Acum biserica are 3 preoti. Orasul trebuie sa fie foarte mindru. Am incercat sa stau la slujba dar imi este imposibil deocamdata. E o biserica extrem de frumoasa. Un cor foarte bun de care se ocupa parintele. Daca treceti prin Calimanesti opriti-va si intrati. Apoi, in curte, va rog aprindeti o luminare la mormintul omului si preotului Luca Dumitrache.
http://www.aarongoffman.com/danceme/
Fiinta umana cauta echilibrul si armonia. Tindem toti spre acel kalós kai agathós intr-o goana continua mai mult sau mai putin constienta.Suntem insa conditionati, incatusati, limitati, ne izbim de obstacole, ingenunchem. Futilitate absoluta, ingustarea clipei, substanta incremenita , praf si pulbere, umori.
„ A vida e um infinito e eu sou uma possibilidade”.(Pesoa) Iar in noi exista atitea potentialitati... Mil fecund.
Carne fericita, Dans, Dragoste, Dragoste, Dans, Dragoste, dans dans dans.
Totul a pornit de la prozaicul mister al disparitiei castronului cu varza tocata maruntmarunt. Va spun, nu era nicaieri! L-am cautat peste tot (si in sifonier si in baie, m-am uitat daca nu l-am aruncat de la etaj intr-un moment de ratacire ;-))...nimic. Cind invitatii au sosit, le-am impartasit experienta paranormala a diminetii. Atunci A. a spus: “Stii eu cred ca unele obiecte pur si simplu vor sa dispara. Am avut multi ani o brosa aurie cu piatra. O purtam pe o rochie portocalie cu care se potrivea foarte bine. Intr-o zi nu era acolo. Am cautat-o mult si am gasit-o pe jos in sifonier. M-am bucurat si am prins-o la loc. A doua zi , nu mai era nicaieri si nu am mai gasit-o niciodata...Stii, eu cred ca unele obiecte pur si simplu vor sa dispara.” A. e mica, delicata si prea sensibila pentru lumea asta. O tristete blinda o invaluie discret.
Cred ca unele obiecte ca si unii oameni ar vrea uneori pur si simplu sa dispara.
Sunt vitezomana, recunosc.
In ziua aceea mergeam la o inmormintare undeva in Vrancea, patria Mioritei. Stiam ca judetul Buzau e renumit pentru amenzi si accidente –o combinatie interesanta- asa ca am hotarit sa am grija. In afara localitatii am mai mers eu cu 130-140 dar in localitate m-am tirit ca un melc ranit in foc de batalii: 50 max 60, lo juro. De fapt mergeam in spatele unui Audi cu numar de BZ care parea ca stie foarte bine situatia. Doar ca la un moment dat Audi-ul trece iar pe mine ma opreste un domn politist care imi pune statia cu mesajul care zicea ca masinuta mea tifnoasa (campioana de raliu, ce naiba!) a circulat cu 76km/ ora in localitatea Oreavu. ( ce sonoritate urita are numele asta chiar diftongat! Oreavu...Bleah). Zic : “ Domnule, sincer, m-am tirit prin sate” . Zice : “Ati auzit mesajul”. “Ma duc la o inmormintare” , adaug cu voce plingareata si insist: “Daca as fi gonit, as fi recunoscut, da’ chiar m-am tirit.” Nimic. De piatra. N-am chef de scene cu unde e radaru’? vreau sa vad poza, e radaru’ omologat ? N-am chef nici sa pling desi asta a mers intotdeauna ; fara gres, am talent.
Il intreb: “Si pe linga ca imi dati amenda imi luati si si puncte? “Nu va iau, va dau”. Si dupa o pauza continua : “Mda, e cam impropriu spus”. Aoleu, ce vocabular are, ma gandesc, mai lipseste sa imi zica obnubilant, pernicios, metempsihoza, nuizibil, fragrant, noeme, sa-mi recite versuri din Neruda si lesin.
Da’ nu a mai vorbit ci mi-a completat procesul verbal, mi-a DAT vreo 2-3 puncte, o amenda si a plecat lasindu-ma cu sufletul frint, cu nervii intinsi si portofelul mai usor.;-))
P.S. Ah, am uitat sa va spun : inaintea mea ii luase carnetul lui Peeepeee care “se riscase” cu 120 in Oreavu.
P.P.S La intoarcere , pe aceeasi sosea am vazut un accident oribil. Masina cu rotile in sus ...nu nu o sa descriu, pe noi ne-au deviat prin cimp...Curat preventie!
M-am abtinut si m-am abtinut sa vorbesc despre cazul profesoarei si al elevului dar trebuie sa subliniez ceva.
Asa cum spus nu ma uit prea des la televizor dar de cite ori il deschid aud aceleasi intrebari. S-a sinucis sau a fost ucis? De ce nu recunoaste ea ca l-a iubit? De ce nu a plins la inmormintare? De ce nu vorbeste ea...? etc etc pe aceeeasi tema. Derizoriu. N-am auzit insa vorbindu-se despre Imoralitate si despre Patologic.
Sa facem exceptie de cine erau cei doi. Avem o poveste aparent banala in tragismul ei.Doamna era nefericita in casnicie si era in cautare de altceva/ sufletul ii tinjea bla bla. OK . Cine nu-si doreste dragoste, nu ? Iata ce cred : el s-a indragostit si a coplesit-o cu dovezi de iubire. Ea a raspuns si a trait istoria respectiva, o perioada de pasiune, de indoieli, etc.. La un moment dat si-a dat seama de lipsa de viitor a relatiei, ( pasiunea se potolise) si i-a propus sa se desparta. El a insistat sa nu, dar ea a continuat sa incerce sa-l convinga de finalitatea deciziei ei. El nu a suportat gindul si s-a aruncat de la etaj ( gindul sinuciderii ii mai daduse tircoale se pare).
Din pacate lucrurile pe care nu se pune accent deloc sunt urmatoarele: ea era profesoara (dascal modelator educator etc etc). Daca textele mesajelor trimise de ea sunt reale intram in domeniul patologicului: sa-l numesti “sotul meu “ pe un pusti de 17 ani e o proba suficienta ca iti fileaza o lampa (eufemistic vorbind). Sa ai o relatie extraconjugala cu un minor care iti este si elev demonstreaza o lipsa de moralitate dusa la extrem. Ca parinte sa stii despre asta si sa “ocrotesti“ relatia este de o promiscuitate indescriptibila.( in camera de alaturi fiul tau si profesoara lui maritata fac sex iar tu te uiti la stirile de la ora 5). Ca sot sa ii gasesti in pat si sa continui sa minti si sa te minti e la fel de promiscuu si imoral.
E o mocirla umana care duhneste, o imagine la scara redusa a societatii romanesti dupa 50 de ani de comunism si 18 ani de tranzitie in mare parte neocomunista.
Doar alb si negru. O multime mare de oameni mergind toti in aceeasi directie. Eu cu fata in sensul lor de mers indreptindu-ma insa cu spatele in directia opusa.
Am dat de poezia asta (Cartarescu pour les connaisseurs ;-))) si mi-am dorit si mi-am dorit si mi-am dorit sa o fi scris eu.
vai mie, rana s-a inchis
vai, sangele s-a uscat
si a facut coaja.
oh, doamne, m-am vindecat!
de-acum o sa ma mestece fericirea
o sa ma sfartece seninatatea
si nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodata,
nu, n-o sa-i mai sarut umarul.
viata o sa-mi treaca in pace si armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sanatatea o sa-mi manance plamanii.
ratiunea o sa-mi sfasie creierul.
vai, rana, rana mea draga
rana placuta vietii mele
rana pentru care am trait, pe care mi-am zgandarit-o cu unghiile
s-a inchis. oh, doamne, sunt vindecat!
si niciodata febra n-o sa-mi mai aprinda
veioza vietii pana la ars.
Comprendemos/ Entendemos y creemos solo lo que es percibido por nuestros sentidos. SE nos puede ocurrir de ser testigos de un accidente y que seamos marcados, afectados, afligidos por una semana, pero leemos indiferentes y quizá divertidos la información picante en el periódico de la tarde que transcribe el numero cotidiano (del orden de decenas de millares) de los accidentes que pasan al globo terrestre/en el mundo. Todo tiene que ver con la nuestra incapacidad de imaginar un dolor invisible, inaudible o que no hemos sentido. Nos fue dado el sufrimiento strictemente compartimentado pero suficiente para que no seamos tentados de pasar mas allá de los muros/ las paredes que nos separan. ¿Como podría ser de otra forma? ¿Como podríamos vivir con la carga de pensar en algo diferente de lo que nosotros vivimos?
Como podríamos continuar de existir si imagináramos, si tuviéramos el poder de imaginarnos que el mismo momento de/en mismo tiempo con nuestras vacaciones al mar y de nuestro juego infantil en la nieve, en la tierra se desarrollan/ se pasan algunas guerras, algunas revoluciones y algunas copulaciones. Como podríamos comer tres veces al día si comprendiéramos de verdad que sobre el mismo planeta un pueblo entero desaparece por inanición.
Lo sabíamos por cierto. Nos las han mostrado las fotos turbadoras, pero quien es capaz de sufrir por la parte invisible (mismo fotografiada) de la Luna? Todo fue predicho, nos salva la falta /ausencia de imaginación.
Me quedo en el centro del cubo que, eufemísticamente se llama mi cuarto, y tensionada escucho. No oigo nada, y nada sería mas sencillo que decir “hay silencio” pero al otro lado / allende de las paredes delgados y de las minúsculas distancias, en otros sobrepuestos cubos yo se que susurra un vacarme nebuloso y que si tengo la fuerza de apretar los dientes por olvidarme de mi , oigo a los viejos acercándose/acercarse a la muerte y los huesos de los niños creciendo, oigo a los millones de maridos disputándose y durmiendo al lado, y a millones de jóvenes jurándose que van a quererse de otra manera; oigo los aviones que transportan las bombas pasando POR ENCIMA de las nubes exóticas y las frutan cayendo de los árboles en las tierras desconocidas, y la respiración de los que duermen en las cárceles lejanas y los lemas/eslóganes (lozinca) extraños de incomprensibles manifestaciones y el susurro de la sangre escurriéndose en la tierra… ¿Pero cuantos segundos de imaginación un hombre/ puede /uno permitirse? Hay silencio en mi cuarto.
Me ocurrió a menudo/ muchas veces de lamentarme de la falta/ ausencia de simplicidad del universo. Al contrario todo me parece ahora elemental. Felices aquellos a cuyos les falta la imaginación, el loro es el reino del silencio. Alegrémonos: en una medida mas o menos grande se nos fue dado/ destinado de estar como ese creyente de Camus que en medio de un sermón que arrancaba las lagrimas de todos se quedó indiferente y respondió a los que le reprochaban la frialdad que era de otra parroquia.
Am iesit din casa dimineata si m'am indreptat spre masina parcata undeva in spate pe o straduta. La un moment dat m-a invaluit un miros...indescriptibil si m-am gindit trufas: asa frumos,insidios si gustos miroase parfumul meu?
Am mai inspirat inca o data adinc si deodata mi s-a revelat parca taina tainelor: au inflorit teii!
Senzualitate extrema intr-o dimineata aparent anosta.
Mh...sunt nedreapta.
Nu era o taraboanta era o...cred ca se cheama camioneta. Era noua si stralucitoare. Se numea Renault MASTER.Iar proprietarul sau soarta i-au pus numarul de inmatriculare B- 17-PHD
Pana si in lumea masinilor exista 'telectuali.
Am avut de curind o zi in care trebuia sa privesc niste oameni care dadeau un test sau un examen.
In timp ce ma plimbam printre ei, gindurile colindau ametite prin cotloane si deodata mi-a venit in minte un citat: "istoria e scrisa de invingatori". In sfirsit...nu inteleg de ce ma gindeam eu la istorie...
De acolo am continuat: dar istoria noastra personala, anonima? Da, ce-i cu ea? Oare avem timp sau dispozitie sa ne gandim la viata noasta asa "les yeux ouverts"?(asta e titlul unei carti-interviu cu Marguerite Yourcenar)
L-am intrebat si pe M. cind am ajuns acasa, a spus ca foarte-foarte putini oameni o fac. Mie mi se pare ciudat...l'am contrazis, bineinteles ;-)) dar el mereu are dreptate cu lucrurile astea si imi spune ca sunt "literaturizanta" si "idealista". (dar le spune cu drag si ma face sa zimbesc).
Eu mereu ma opresc si ma uit inapoi la viata mea si la ce am facut si am simtit, la ce am vrut si s-a implinit si la ce mi-am dorit si inca nu, la deciziile pe care le-am luat, la oamenii pe care i-am cunoscut si au contat...si reflectez. Ideal ar fi sa si invat ceva si probabil, inconstient, se intimpla.
(M. zice ca le cer oamenilor prea mult: introspectie, retrospectie,un fel de pact de sinceritate...)
Tot in sala aceea stateam si ma gindeam cum in vremurile trecute oamenii erau obligati sa-si scrie autobiografia. Ca sa te verifice Partidul si sa te controleze. Pervers si sinistru. Biografia schilodita era scrisa dintr-o singura perspectiva.
Cind ne gindim la istoria noastra anonima oare prin ce filtre o trecem? Ce lentile fumurii, ce sepia, ce clar-obscur? Ce selectii facem, ce mai tinem minte , ce am uitat? Cum ne construim amintirile?( eu le consider o constructie elaborata)
Revin la locul comun: "istoria e scrisa de invingatori". Rezulta ca cei care isi scriu istoria propriei vieti, sunt invingatori. In ce lupta?
Ma uit foarte putin la televizor (si bine fac).Ieri am dat de o emisiune "Trenul vietii" si pentru ca l-am vazut pe Marius Vasileanu (pe care il cunosc de cand incerca sa deschida o catedra de istoria religiilor intr-un liceu bucurestean) m-am uitat pentru un timp. Era si Marius Bodochi (actor pe care il vazusem in cateva piese si imi placuse foarte mult), Toma Danila (actor), o jurnalista necunoscuta si un domn cantator de manele. Subiectul discutiei: manele si telenovele sau invers. A fost o experienta infioratoare: cei doi actori plus Florina Cercel care a dat telefon ca sa sustina punctul de vedere incercau sa ne convinga ca si telenovela e un act de cultura daca are un regizor bunicel si niste actori mai de calitate. Mai mult, Marius Bodochi cu in aer arogat si pompos ne sugera ca el joaca in telenovele ca sa, vezi Doamne, aduca lumea la teatru. Uite, mǎre, cum se ridica populatia Romaniei si se repede la teatru sa-l vada pe marele actor!
Stiam de la o prietena actrita ca Marius Bodochi are o obsesie a aparentei fizice ca isi lucreza muschii pe care ii exhiba apoi in fata colegelor spre a fi admirat dar am crezut ca este o manifestare a virstei de mijloc poetic numita si vara indiana. Nu am crezut ca este atat de supeficial, gaunos si mai ales ipocrit! Daca era sincer si spunea : „nu vreau sa vin la teatru cu troleibuzul, vreau sa am bani sa-mi cumpar carti,sa merg in concediu si sa vad lumea”....Sau chiar "imi place sa maninc bine- sa ma imbrac bine- si sa am si eu o casa" de aceea joc in telenovele , l-as fi inteles omeneste desi cuprinsa de o anumita tristete cu nuanta de dezamagire. Si Marcel Iures a vrut toate astea dar a ales o alta cale.
Dar sa spuna ca telenovela e OK atata timp cat exista si unu doi actori buni in ea, ca el joaca un rol complex al unui personaj bun si rau in acelasi timp (fenomenal domle!) si sa pluseze afirmind ca "si el mai asculta cate o manea la cate o petrecere si ce e rau in asta” „iti mai ondulezi soldurile” e ...nu am cuvinte...jalnic. Domnule Bodochi , salile de teatru bucurestene sunt pline inca, si nu de pasionatii de manele.
Marius Vasileanu are prea mult bun simt...A intrebat-o doar pe Florina Cercel care daduse telefon ca sa sustina acelasi punctul de vedere,daca o manea cintata de un cintaret bun are o valoare mai mare. „Doamna teatrului romanesc” a dat din colt in colt si emisiunea a continuat intr-un penibil desavirsit. Domnul care canta manele s-a declarat „discriminat” pentru ca nu se „da” manele la televizor.A sunat si un aparator al manelelor student la jurnalistica (NB) incult si agramat care i-a spus moderatoarei ca „domnul de linga dvs are oftica pe manele” si ca acestea „nu vorbesc numai de Mercedesuri si bani ci si ...de dragoste”. Aici era puterea miraculos transformatoare a dragostei. Iata!
Nimeni nu a dat atentie statisticilor pe care le citea Marius Vasileanu si care ne atrageau atentia ca ne transformam intr-un popor de analfabeti si ca scoala nu te mai invata chiar nimic...n-am mai rezistat.
Domnu’ Bodochi o sa va zica lumea Alfredo pe strada (sau cum o sa va cheme in telenovele) , o sa va strige numele la Mall, o sa plinga gospodinele si fetele tinere in fata virilitatii dvs, o sa inchine ode in ritmuri de manele.. O sa cintati „valoarea mea valoarea mea” si cintece dedicate postului la care se difuzeaza capodopera si o sa va unduiti trupul pe unde „vrea muschii dvs”. Da’ eu la teatru nu mai vin sa va vad.
